163141 – 20012022 – Țările din întreaga lume vor trebui să se angajeze într-o transformare majoră a economiilor și infrastructurii lor, dacă doresc să-și atingă obiectivele de mediu. Clima devine rapid greu de explicat comparativ cu formele mai convenționale de putere politică și materială.
Trecerea de la o economie alimentată cu carbon devine din ce în ce mai evidentă pentru actorii globali care încep să-și remodeleze politicile resurselor globale și lanțurile de aprovizionare într-o încercare generală pentru a atinge, în a doua jumătate a secolului XXI, ținta de ”zero” emisii de gaze cu efect de seră. Această cursă către zero carbon este însoțită de o combinație de progres tehnologic, costuri în scădere, investiții în creștere și măsuri de politică pentru sprijinirea tranziției.
Industria combustibililor fosili ar putea să susțină în continuare economia globală, dar, pe măsură ce importanța sa strategică și valoarea de piață scad, la fel și puterea sa politică. O mare parte din resursele de petrol, gaze și cărbune rămase din lume – și infrastructura asociată din aval care nu poate fi reutilizată – vor deveni active blocate pe măsură ce alternativele verzi și reglementarea carbonului devin tot mai populare, producătorii cu costuri ridicate expuși unui risc deosebit. În mod similar, țările cu baze industriale mari și relativ noi pot experimenta ajustări economice abrupte pe termen mediu, cu excepția cazului în care își pot moderniza activele pentru a utiliza molecule și electroni de energie verde, inclusiv hidrogen, amoniac și biocombustibili. Statele care se bazează pe cuptoare de oțel și cuptoare de ciment recent construite – cum ar fi China, India și câteva națiuni din Orientul Mijlociu – sunt, probabil, printre cele mai afectate de aceste transformări.
În același timp, efectele fizice ale schimbărilor climatice și ale crizelor de mediu concomitente vor avea un impact deosebit de sever asupra multor țări în curs de dezvoltare, în special asupra statelor africane, națiunilor insulare joase din Pacific și asupra celor care găzduiesc habitate biodiverse și fragile în regiunile tropicale. Pierderea habitatului și a biodiversității, schimbările în utilizarea terenurilor, creșterea nivelului mării și deșertificarea vor spori nevoia de investiții în măsuri de adaptare și reziliență. Ele vor afecta, de asemenea, disponibilitatea, distribuția și productivitatea terenurilor arabile și a apelor de pescuit de coastă și vor modifica modelele de migrație a oamenilor și a animalelor. Pe termen lung, aceste schimbări vor afecta distribuția puterii economice și politice între state, inclusiv în cadrul organismelor supranaționale.
În acest mediu schimbător și imprevizibil, țările armonizează din ce în ce mai mult diplomația climatică. Actorii mondiali își exercită puterea diplomatică prin momentul și conținutul anunțurilor lor privind obiectivele naționale de reducere a emisiilor de carbon, măsurile de politică care le însoțesc și condițiile pe care le pun pentru ajutorul financiar aferent. De exemplu, în septembrie 2020, China a anunțat că emisiile sale de dioxid de carbon vor atinge vârful „înainte de 2030” și că ar urma să atingă neutralitatea carbonului până în 2060. Această expresie a unei creșteri marcate a ambiției climatice a Chinei a subliniat suveranitatea țării asupra propriei dezvoltări.
Uniunea Europeană își exercită puterea economică prin propuneri legislative în cadrul Pactului Verde European. UE s-ar putea să se poziționeze pentru a beneficia de avantajele primului mutator în industriile cheie ale viitorului, propunând măsuri fără precedent de impozitare a importurilor cu consum intens de carbon la granițele sale (Harta 1) – în ciuda riscurilor diplomatice. În cele din urmă, această mișcare se poate dovedi extrem de benefică pentru societățile din întreaga lume, prin accelerarea adoptării practicilor durabile. Dar efectul pe termen scurt este de a proteja industriile europene, deoarece acestea își îmbunătățesc capacitatea de a trece de la carbon și de a pune partenerii comerciali ai UE din țările în curs de dezvoltare sub o presiune mai mare pentru a introduce aceleași măsuri de stabilire a prețului carbonului.
Reducerea emisiilor și adaptarea sunt strâns legate de investiții, dar statele cu mai multe resurse financiare au evitat angajamentele financiare de a economisi economiile țărilor cu mai puțină responsabilitate și vulnerabilitate mai mare la schimbările climatice. În ciuda nevoii de a se recupera după pandemie și de a atenua impactul din ce în ce mai evident al schimbărilor climatice, G7 nu și-a îndeplinit în mod repetat obiectivul de a oferi țărilor în curs de dezvoltare, anual, 100 de miliarde de dolari pentru a finanța astfel de investiții. Această țintă de finanțare – care reprezintă o picătură în ocean în raport cu nevoile generale de investiții și adaptare ale țărilor în curs de dezvoltare și care este inclusă în acordurile climatice COP16 din 2009 – este menită să ajute aceste state să gestioneze impactul schimbărilor climatice și să dezvolte planuri de acțiune pentru a o contracara.
Având în vedere importanța tehnologiei și a inovației în adaptarea multor sectoare la provocarea climatică, există o altă sursă de energie care va juca un rol tot mai mare în încercările statelor de a face tranziția la zero emisii de carbon. Accesul la forța de muncă și la resursele naturale necesare dezvoltării tehnologiei verzi, precum și capacitatea de a le exploata și de a le monetiza, vor modela, de asemenea, capacitatea statelor de a încheia înțelegeri economice în privința climei în următoarele decenii.
Harta climei și a puterii resurselor este complexă și incertă – dar guvernele trebuie să o înțeleagă dacă doresc să opereze într-o lume care este obligată să ia măsuri împotriva schimbărilor climatice.
Tranziția energetică
Mixul energetic global
Astăzi, există o variație considerabilă a intensității carbonului a mixurilor energetice ale țărilor (vezi: Harta 2). Imaginea se schimbă treptat pe măsură ce se adaugă noi surse de energie și căldură – de obicei regenerabile – și sunt eliminate cele mai vechi. Un factor critic în mixul energetic este cererea, care se schimbă pe măsură ce țările înregistrează o creștere sau un declin demografic și pe măsură ce economiile lor se dezvoltă în diferite sectoare – în unele cazuri, cu scopul explicit de a renunța la utilizarea carbonului. Este posibil ca cererea de energie să crească semnificativ în unele dintre cele mai mari economii, cele mai mari consumatoare de carbon, în special cele din India, Africa de Sud, Indonezia, Mexic și China (chiar dacă rămâne relativ constantă în Europa și SUA, ambele fiind pro-decarbonizare). În același timp, aceste țări vor fi supuse presiunii pentru a se asigura că viitoarele adăugări la capacitatea lor energetică sunt cu zero emisii de carbon, asigură un acces suficient la energie electrică regenerabilă și renunță la alternativele de combustibili fosili, mai accesibile.
Active eșuate și piețele petroliere
Având în vedere dimensiunea economiilor de combustibili fosili ale unor țări și viteza de creștere economică, transformarea progresivă va fi insuficientă pentru a face față provocării climatice. Ei vor trebui să implementeze politici ambițioase dacă vor să elimine treptat combustibilii fosili. Indiferent dacă fac acest lucru, pot exista schimbări rapide în cererea internațională de combustibili fosili, schimbând echilibrul de putere între țările producătoare de energie și cele importatoare de energie.
Este probabil ca extracția de combustibili fosili să devină neviabilă din punct de vedere economic pentru Statele Unite, Canada și alți producători de petrol cu costuri ridicate înainte de a face pentru producătorii OPEC cu cele mai mici costuri, cum ar fi Arabia Saudită, Qatar, Irak și Kuweit (deși cei din fostele grupuri sunt mai puțin dependente din punct de vedere economic de producția de energie – vezi Harta 3). Chiar dacă piețele de petrol și gaze se micșorează – și pe măsură ce tehnologiile pentru surse alternative de energie continuă să intre în funcțiune – presiunea socio-economică de a monetiza carbonul înainte de a fi prea târziu poate determina aceste economii, dar și altele, să-și extindă pe termen scurt producția. Ei s-ar putea expune astfel la riscuri mai mari legate de activele blocate – în ceea ce uneori se numește „paradoxul verde”. Măsura în care se va întâmpla acest lucru va depinde de faptul dacă țările producătoare sunt convinse că alți jucători globali sunt serioși cu privire la tranziția la economia verde, nevoile de dezvoltare internă și structura politică ale acestor state și disponibilitatea altor surse de venituri.
Superputeri regenerabile și pământuri rare
Energia verde este noul aur: cursa pentru dezvoltarea și implementarea tehnologiilor care permit producerea și consumul de energie fără carbon. Există mari speranțe de succes în sectoare precum energia regenerabilă, rețelele inteligente și vehiculele cu energie nouă. Dar, în multe țări, înlocuirea rapidă a infrastructurii de producere a energiei electrice cu scopul decarbonizării va fi perturbatoare.
Soluțiile tehnologice apar în sectoare în care electrificarea este o provocare – cum ar fi oțelul, cimentul, transportul maritim și aviația – dar se confruntă cu un drum lung până la comercializare. Unele guverne au răspuns acestei provocări mai repede decât altele, investind și inovând, de exemplu, în captarea și stocarea carbonului, stocarea bateriilor și tehnologiile nucleare avansate (China și SUA) și producția de hidrogen și baterii ecologice (UE și China).
Odată ce aceste tehnologii și alte tehnologii devin viabile din punct de vedere comercial, statele vor avea nevoie de resurse naturale și infrastructură semnificative pentru a le adopta. Pe măsură ce combustibilii regenerabili, pe bază de electricitate, înlocuiesc petrolul și gazul, țările cu cele mai mari și cele mai ieftine resurse solare și eoliene – și cele care produc metalele pământurilor rare folosite pentru a le recolta – ar putea fi bine poziționate pentru a face chilipiruri energetice cu marile companii din lume, consumatorii de energie. Statele și regiunile cu zone cu potențial solar fotovoltaic deosebit de ridicat includ Chile, Mexic, SUA, Maroc, Algeria, Namibia, Africa de Sud, Botswana, cea mai mare parte a Orientului Mijlociu, China și Mongolia. Locațiile cu potențial mare de energie eoliană includ Regatul Unit, Irlanda, Islanda și Scandinavia, precum și coastele Canadei, SUA, Chile, Argentina, Africa de Sud, Namibia, Somalia, Rusia, Australia, Franța, sud-estul Chinei și Noua Zeelandă (vezi Harta 4).
Cu toate acestea, exploatarea profitabilă a acestor resurse va necesita acces la pământuri rare. Aceste 17 elemente sunt relativ comune pe întreaga scoarță terestră, dar multe depozite sunt nedezvoltate. China, Vietnam, Brazilia, Rusia, India și Australia au în prezent cele mai mari rezerve de pământuri rare. Rezervele de litiu – un metal care, la fel ca și cobaltul, este esențial pentru producția de baterii – sunt concentrate în principal în Bolivia și Argentina, urmate de Chile, SUA, Australia și China.
Riscuri climatice
Stări vulnerabile
Indicele Notre Dame GAIN clasează gradul de pregătire a țărilor de a face față impactului schimbărilor climatice în economie, guvernanță și infrastructură socială, precum și vulnerabilitatea acestora în funcție de expunere, sensibilitate și capacitate de adaptare (vezi Harta 5). Majoritatea celor mai slabe performanțe din indice sunt state cu venituri mici și cu venituri medii inferioare din Africa de Nord, Africa sub-sahariană, America Latină, Asia de Sud, Asia de Sud-Est și Pacific. Riscurile legate de climă cu care se confruntă aceste țări implică fenomene meteorologice extreme, o creștere a nivelului mării, stresul hidric și scăderea culturilor – toate acestea pot crește ratele mortalității. Aceste probleme ar putea duce la o serie de efecte secundare, inclusiv migrație, boli, eșecuri ale sistemului de sănătate și instabilitate socio-politică cronică. Statele insulare din Pacific ar putea fi scufundate de o creștere a nivelului mării, la fel ca și mari zone de teren joase din Asia de Sud, America de Nord și în special Europa.
Instabilitatea climei
Există multe căi pentru tranziția globală către zero emisii carbon, fiecare dintre acestea având implicații climatice incerte. Unele căi riscă să înlocuiască pur și simplu un set de probleme cu altul, în timp ce altele riscă rezultate cu adevărat catastrofale. De exemplu, dacă trecerea globală de la cărbune devine o trecere către gaz, creșterea emisiilor de metan în amonte (vezi Harta 6) poate crește încălzirea atmosferică pe termen scurt . În plus, dacă valurile de căldură sunt din ce în ce mai mari și mai frecvente, va exista o creștere bruscă a cererii de energie electrică, inclusiv cea de la generatoarele pe bază de energie fosilă. Această problemă, care este deosebit de acută în țările predispuse la temperaturi extreme, ar contribui, de asemenea, la încălzirea globală. De exemplu, se estimează că India va avea cea mai mare pondere a gradului-zi de răcire crescut – la 27% din totalul global – urmată de China, Indonezia, Nigeria, Pakistan, Brazilia și Bangladesh (vezi Harta 7). Alte țări din primele 30 pentru astfel de creșteri sunt în mare parte în Asia de Sud-Est, America de Nord, Africa și America Centrală.
O tranziție la zero emisii de carbon evaluată greșit sau întârziată ar putea duce la pierderea recoltelor, prăbușirea pescuitului și eutrofizarea oceanelor (proces natural sau artificial de îmbogățire cu materii organice și cu substanțe nutritive – nitrați, fosfați etc. – a apelor lacurilor si a bălților. Pe termen lung, acest fenomen face ca apele să fie din ce în ce mai sărace în oxigen, distrugând în final fauna acvatică – pești etc.). În mod similar, distrugerea ireversibilă a rezervoarelor de carbon oceanice și terestre ar reduce capacitatea Pământului de a absorbi carbonul atmosferic și ar crește atât încălzirea, cât și necesitatea de a elimina gazele cu efect de seră.
Stresul hidric, agricultura și securitatea alimentară
În afară de energie, apa și alimentele vor fi cele mai prețioase resurse într-o lume stresată de climă, care găzduiește o populație în creștere și din ce în ce mai bogată. În majoritatea scenariilor climatice proiectate, cei care au acces la surse ample de apă și hrană ar putea avea mai multe opțiuni de dezvoltare și comerț și capacitatea de a proteja de cele mai grave costuri umane ale schimbărilor climatice. Până în 2040, cel mai acut stres hidric se va simți probabil în statele din Orientul Mijlociu, Asia de Sud și Asia Centrală (vezi Harta 8), în timp ce cele mai puțin expuse riscului (în parte din cauza consumului mai scăzut) sunt țările din centrul și Asia centrală, sudul Africii, precum și America centrală. Națiunile cu cele mai mari suprafețe de teren arabil includ SUA, India, Rusia, China, Brazilia și Canada.
Finanțarea tranziției
O economie verde
Expunerea la riscurile schimbărilor climatice și ale tranziției energetice, în special pentru țările care nu au resursele necesare pentru adaptare sau, respectiv, diversificare, a reprezentat de mult timp un punct de blocare major în negocierile internaționale privind clima. Acest lucru se datorează faptului că țările dezvoltate au evitat să furnizeze resursele financiare și tehnologice necesare pentru a aborda aceste riscuri. Adaptarea și vulnerabilitatea vor continua să fie probleme esențiale de negociere, deoarece țările care au cel mai puțin de câștigat și cel mai mult de pierdut și cu cea mai mică capacitate de a se proteja necesită sprijin financiar și tehnic din ce în ce mai mare din partea națiunilor bogate – sprijin care ar putea să nu fie primit în absența unor stimulente pentru a-l oferi.
Din punct de vedere istoric, finanțarea atenuării schimbărilor climatice a dominat fluxurile internaționale și interne, publice și private, de finanțare a schimbărilor climatice (care implică, de obicei, proiecte de energie regenerabilă și eficiență energetică). Costurile pentru adaptare, în special în țările vulnerabile, sunt mult mai mici și reprezintă o mică parte din ceea ce este necesar pentru a proteja împotriva impactului proiectat al schimbărilor climatice în aceste țări (vezi Harta 9). Între timp, finanțarea pentru atenuarea schimbărilor climatice și ajutorul pentru dezvoltare rămân esențiale pentru a ajuta țările mai sărace – care au piețe financiare și rețele electrice subdezvoltate – să creeze alternative la infrastructura intensivă în carbon pe termen mediu și lung și pentru a reduce costurile tehnologiilor pentru generarea de energie regenerabilă , precum și costurile financiare ale construirii și exploatării acestora.
Fluxurile financiare legate de climă sunt încă foarte mici în raport cu investițiile totale. Deși puterile globale și regionale pot încerca să construiască sfere de influență prin consolidarea angajamentelor lor de finanțare pentru schimbările climatice și prin stabilirea de centre financiare verzi, finanțarea climatică va rămâne în mare parte marginală fără o realiniere majoră a piețelor financiare prin reglementare. În prezent, negocierile internaționale cu privire la finanțarea climei sunt mai mult o chestiune de viziune decât un transfer autentic de putere din țările dezvoltate către țările în curs de dezvoltare.
Totuși, optica contează. Iar țările care primesc ajutor nu uită repede de unde a venit acest sprijin la nevoie. Inițiativa Build Back Better World condusă de SUA, anunțată după reuniunea G7 din 2021, se concentrează pe climă (alături de sănătate, tehnologia digitală și egalitatea de gen). Inițiativa subliniază hotărârea Occidentului de a concura cu China și alte puteri în lupta pentru control și influență asupra surselor cheie de putere și conectivitate într-o lume post-carbon.
Subvenții și investiții pentru combustibili fosili
Infrastructura care emite cantități mari de carbon – sau care facilitează accesul pe piață pentru combustibili și activități cu conținut ridicat de carbon – domină în continuare noile investiții. Acest lucru se datorează parțial deciziilor luate de guvernele G20, care au furnizat o subvenție estimată la 3 trilioane de dolari pentru combustibili fosili de când au adoptat Acordul de la Paris, în 2015 (vezi Harta 10). Dacă consensul internațional cu privire la necesitatea unei acțiuni climatice rămâne doar declarativ și progresul tehnologic continuă actualele tendințe, investițiile în infrastructura de emisii de carbon ar trebui să devină mai puțin avantajoase. Dar dacă echilibrul politic s-ar schimba sau inovația în domenii cheie s-ar bloca, ar putea exista o creștere redusă a investițiilor în combustibili fosili. Inițiativa Belt and Road (BRI) a Chinei, care implică peste 120 de țări, este deosebit de relevantă în acest sens. În timp ce unii participanți la BRI încearcă să facă investiții ecologice legate de inițiativă, există obstacole administrative și legate de capacitate semnificative în acest sens. În ciuda încetinirii aparente a investițiilor în cărbune în afara granițelor ale Chinei de la începutul pandemiei, există un risc ridicat de investiții cu consum intens de carbon în infrastructura BRI în sectoare precum gazele, transporturile, mineritul și silvicultură.
Noua finanțare bancară comercială pentru combustibilii fosili cu emisii ridicate de carbon, în funcție de țara de domiciliu (total, 2016-2020)
Metodologie: Baza de date Banking on Fossil Fuels arată cifre pentru finanțare în care o anumită bancă joacă un rol principal într-o tranzacție cu o anumită companie de combustibili fosili, scalate la intensitatea combustibililor fosili a acelei companii. Include expansiunea petrolului și gazelor, nisipurile bituminoase, petrolul arctic, petrolul de mare adâncime, fracking, gazul natural lichefiat, exploatarea cărbunelui și energia pe bază de cărbune.
Surse: IISD și OCDE (2021). Tracker pentru subvenții pentru combustibili fosili; Rainforest Action Network, BankTrack, Indigenous Environmental Network, Oil Change International, Reclaim Finance și Sierra Club (2021). Banca pe haosul climatic: Raportul privind finanțarea combustibililor fosili 2021
Întârzieri ale acțiunii climatice
Pentru a concura, a prospera sau, în multe cazuri, pur și simplu a supraviețui în acest mediu, statele și alți actori internaționali și subnaționali vor trebui să acționeze rapid și inteligent. Ei vor trebui să înțeleagă noua hartă a climei și a puterii resurselor care este desenată și redesenată în fața ochilor lor.
Pe termen scurt, schimbările climatice ar putea aduce avantaje tactice, în diferite domenii, pentru unele țări. Iar eforturile lor de a valorifica aceste oportunități potențial de scurtă durată ar putea provoca ondulații geopolitice sau chiar se pot dovedi grave greșeli strategice. Canada și Rusia, de exemplu, ar putea vedea o expansiune semnificativă a zonelor fertile, arabile, pe măsură ce permafrostul se topește (deși acest lucru depinde în mare măsură de variabilitatea sezonieră a climei și de accesul la resursele de apă pentru irigare). În mod similar, pe măsură ce stratul de gheață se retrage în lunile de vară, costurile de transport și timpul de tranzit ar putea scădea din cauza extinderii rutelor care traversează apele teritoriale canadiene și ruse prin Oceanul Arctic. Având în vedere că astfel de evoluții ar putea reduce distanțele necesare pentru transportul comercial, de acest lucru ar putea beneficia statele europene, care depind de Canalul Suez, mai mult decât cele americane, dependente de Canalul Panama.
Totuși, oprirea acțiunii climatice pentru a obține aceste potențiale beneficii ar putea fi foarte riscantă pentru aceste țări și catastrofală pentru altele. Accelerarea topirii gheții și a tundrei în regiunile polare ar putea destabiliza rezervele de apă, ar putea stimula transformarea permanentă a zonelor împădurite în teren arabil, ar putea crește emisiile de metan de la animale, ar putea elibera cantități mari de metan prins și ar putea ridica nivelul mării. Prin urmare, un acces mai mare la terenurile arabile nu ar stimula automat economiile țărilor arctice, mai ales dacă ar fi însoțit de tensiuni geopolitice și conflicte.
Deși există o mare incertitudine cu privire la multe variabile ale climei și puterii resurselor, se pare că opoziția față de valul acțiunii climatice nu va da roade. Având în vedere transformarea majoră a economiilor și a infrastructurii statelor pentru a-și îndeplini obiectivele de mediu, puterea climatică și a resurselor devine mai complicată comparativ cu formele convenționale de putere politică și materială explorate. Este posibil ca politica climatică globală să sufere schimbări rapide, pe măsură ce țările încearcă să pună în aplicare Acordul de la Paris. Dar lupta pentru atingerea obiectivelor acordului pare să dea roade în comparație cu eforturile de a împiedica sau încetini tranziția.
