156442 – 17092020 – Într-un articol publicat pe 16 septembrie în Foreign Policy, Ayca Alemdaroglu (director asociat al programului privind Turcia al Centrului pentru democrație, dezvoltare și stat de drept al Universității Stanford) și Sultan Tepe (profesor de științe politice la Universitatea Illinois din Chicago), trec în revistă o serie de mișcări din ultimii ani ale Turciei care indică apropierea Ankarei de Beijing.
Președintele turc, Recep Tayyip Erdogan, obișnuia să trimită valuri de șoc la Beijing, cu sprijinul său deschis față de minoritatea uigură a Chinei, un grup musulman predominant de limbă turcă din Xinjiang, supus unor încălcări ale drepturilor omului. „Incidentele din China sunt, pur și simplu, un genocid”, spunea Erdogan în 2009, când era prim-ministru. Și acestea nu erau doar declarații: Turcia a fost un refugiu sigur pentru uigurii care fug de persecuții de când Partidul Comunist Chinez a preluat controlul asupra Xinjiangului în 1949 și găzduiește una dintre cele mai mari populații din diaspora uigură din lume.
În ultimii ani însă, politica Ankarei pare să fi suferit o mutație bruscă. În 2016, Turcia l-a arestat pe Abdulkadir Yapcan, un proeminent activist politic uigur care locuia în țară din 2001 și a inițiat extrădarea sa. Un an mai târziu, în 2017, Turcia și China au semnat un acord care permite extrădarea, chiar dacă presupusa infracțiune este ilegală doar într-una din cele două țări. De la începutul anului 2019, Turcia a arestat sute de uiguri și i-a trimis în centrele de deportare. Iar observațiile lui Erdogan s-au transformat în mod diplomatic, la fel ca orice acoperire uigură din ziarele controlate de Erdogan și susținătorii săi.
Remarcabila întoarcere a lui Erdogan are o explicație simplă: regimul său și economia Turciei sunt în criză. Ankara se bazează Beijing pentru a redresa lucrurile, iar acest lucru presupune și alinierea la punctele de vedere ale Beijingului. Problemele lui Erdogan sunt în creștere: economia Turciei a fost puternic afectată de pandemia de coronavirus, care a devastat sectorul economic primar, turismul. Pe măsură ce Erdogan își întărește controlul asupra băncii centrale și a instanțelor, rezervele valutare se micșorează, deficitul comercial crește, iar lira turcească scade. Altădată model de democrație și dezvoltare economică în regiune, Turcia este acum o țară autoritară. Asfe, în Indexul democrației liberale realizat de Institutul V-Dem al Universității din Göteborg, Turcia figurează acum în primele 20 de locuri, mai aproape de China decât țările dezvoltate la care aspira cândva. Companiile și investitorii occidentali , cândva atrași de economia și populația cu creștere rapidă a Turciei, rămân în așteptare.
Apetitul Chinei pentru expansiune în Asia de Vest și Europa îi oferă lui Erdogan un colac de salvare. Cooperarea s-a extins exponențial: din 2016, cele două țări au semnat 10 acorduri bilaterale, inclusiv în domeniul sănătății și al energiei nucleare. China este acum al doilea cel mai mare partener de import al Turciei după Rusia. China a investit 3 miliarde de dolari în Turcia între 2016 și 2019 și intenționează să o dubleze până la sfârșitul anului viitor. Numerarul care curge din China a devenit critic pentru regimul lui Erdogan și a consolidat poziția președintelui în momente cruciale. Când valoarea lirei a scăzut cu peste 40% în 2018, Banca de Stat a Chinei a acordat guvernului turc împrumuturi de 3,6 miliarde de dolari pentru proiecte de energie și transport în derulare. În iunie 2019, ca urmare a alegerilor municipale din Istanbul, care au indicat o scădere a sprijinului pentru Erdogan, Banca Centrală a Chinei a transferat 1 miliard de dolari – cel mai mare flux de numerar, în cadrul unui acord de swap între băncile centrale ale celor două țări, care a fost reînnoit ultima dată în 2012. Pe fondul crizei coronavirusului și al unei grave penurii valutare, popularitatea lui Erdogan este în scădere, dar China i-a venit din nou în ajutor în luna iunie. Beijingul permite acum companiilor turcești să folosească yuanul chinez pentru a efectua plăți comerciale, permițându-le acces mai ușor la lichiditatea chineză – un alt pas în cooperarea financiară.
Inițiativa Belt and Road, finanțare pentru Turcia, acces în Mediterana pentru China
Inițiativa Belt and Road (BRI) a Chinei (o strategie globală de dezvoltare a infrastructurii adoptată de guvernul chinez în 2013, care include proiecte de infrastructură chineze din Asia, Europa și Africa) oferă Turciei o sursă de numerar proaspăt, iar Beijingului un punct de sprijin strategic în Marea Mediterană.
Ca parte a inițiativei de construire a infrastructurii, Turcia a finalizat o cale ferată de la Kars în estul Turciei prin Tbilisi, Georgia, până la Baku, Azerbaidjan, pe Marea Caspică, de unde se leagă de rețelele de transport către China. În 2015, un consorțiu chinez a cumpărat 65% din cel de-al treilea cel mai mare terminal de containere din Turcia, Kumport, din Istanbul, dobândind o poziție esențială în transportul de containere. Investitorii chinezi au contribuit, de asemenea, la salvarea propriilor megaproiecte gestionate prost de Erdogan. În ianuarie 2020, un consorțiu chinez a cumpărat 51% din podul Yavuz Sultan Selim care leagă Europa și Asia de-a lungul Bosforului, după ce proiecțiile de venituri au eșuat și consorțiul italo-turc care controlează podul a fost eliminat.
Proiectele BRI îl sprijină pe Erdogan și în alte moduri. Au întărit strategia Turciei de a se afirma ca un coridor de transport și au stimulat marca politică a lui Erdogan promovându-l ca pe cineva care poate dezvolta infrastructură, atrage fonduri și întreprinde proiecte la scară largă. Și banii continuă să vină: anul acesta, Corpul de Asigurări pentru Export și Credit din China a angajat până la 5 miliarde de dolari pentru Fondul de Investiții din Turcia, pentru a fi utilizat pentru proiectele BRI. Transparența limitată și responsabilitatea fondului ridică îngrijorări suplimentare cu privire la destinația banilor și capacitatea Turciei de a rambursa.
Energia, un alt sector a cărui dezvoltare a fost cheia puterii lui Erdogan, a înregistrat investiții și mai mari sub umbrela BRI. China furnizează 1,7 miliarde de dolari pentru construirea centralei electrice pe cărbune Hunutlu pe Marea Mediterană, proiectată să producă 3% din energia electrică a țării. Ankara intenționează să semneze un acord cu China State Nuclear Power Technology Corp pentru construirea celei de-a treia centrale nucleare din Turcia.
Dincolo de infrastructură, cooperarea sino-turcă implică aprofundarea legăturilor bilaterale militare și de securitate, inclusiv în domeniul informațiilor și al războiului cibernetic. Racheta balistică Bora din Turcia – după modelul rachetei chinezești B-611, introdusă în 2017 și folosită în operațiunea militară turcă împotriva Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK) în mai 2019 – este un produs al cooperării bilaterale în domeniul apărării, la fel ca și participarea militarilor chinezi în exercițiul militar din Efes din Turcia în 2018.
Huawei, care a fost catalogată drept o amenințare la adresa securității naționale în Statele Unite și în alte părți ale lumii datorită legăturilor sale cu guvernul și armata chineză, nu are o astfel de opoziție în Turcia. Ponderea sa pe piața turcă a crescut de la doar 3% în 2017 la 30% în 2019. Acuzațiile despre utilizarea chineză a infrastructurii de telecomunicații pentru supravegherea și suprimarea statului sunt deosebit de îngrijorătoare în Turcia, unde populația se bazează pe internet și pe rețelele sociale pentru informații datorită controlului strict al altor canale media. O altă companie chineză de tehnologie, ZTE, a preluat 48% din Netas, principalul producător de echipamente de telecomunicații din Turcia, în 2016. Netas gestionează proiecte esențiale, inclusiv telecomunicațiile noului aeroport din Istanbul și digitalizarea datelor naționale de sănătate.
Deocamdată, consolidarea relațiilor dintre China și Turcia pare să fie în beneficiul ambelor părți. China a găsit un punct de sprijin extrem de strategic în Turcia – un membru NATO cu o piață mare de energie, infrastructură, tehnologie de apărare și telecomunicații la intersecția Europei, Asiei și Africii. Pentru Turcia și Erdogan, China oferă resurse necesare pentru finanțarea megaproiectelor și menținerea stratului de dezvoltare, în ciuda realității economice paralizante. La fel de important, banii chinezi îl ajută pe Erdogan să evite să caute ajutor din partea instituțiilor dominate de Occident, cum ar fi FMI, care i-ar cere să se angajeze în reforme și alte măsuri care ar putea submina controlul său neîngrădit asupra economiei țării.
Există un alt motiv pentru care Turcia și China sunt într-o relație tot mai strânsă. Ambele sunt evitate din ce în ce mai mult de țările occidentale pentru practicile lor antidemocratice și expansionismul lor. Nici unul nu are mulți prieteni în regiunea sa. Ambele împărtășesc o viziune a provocării hegemoniei Statelor Unite și a unei ordini internaționale bazată pe instituții create de Vest. Victimele noului parteneriat strategic sino-turc sunt grupuri precum uigurii și dizidenții din ambele țări a căror protecție necesită sisteme politice receptive în care drepturile și libertățile sunt protejate prin instituții și procese democratice fără a le face secundare supraviețuirii și creșterii economice.
- Materialul original AICI
