Ați fost ani la rând consilier prezidențial pentru apărare și siguranță națională și continuați să vă ocupați de acest domeniu. Ați putea să ne spuneți care este principalul obiectiv de politică externă al României?
În momentul ăsta, oficial, declarat, nu știu. În perioada în care am lucrat pentru Administrația Prezidențială am avut câteva coordonate care au marcat cele două mandate. Unul dintre ele era consolidarea la maximum a securității naționale a României, în primul rând prin dezvoltarea legăturilor cu aliații, ne referim în special cu SUA. Relația era foarte bună, era consolidată, dar nu era încadrată într-un document și depindea de lucruri făcute de facto, dar de jure ea nu era explicată. Așa a fost semnat Parteneriatul Strategic pentru secolul XXI. Pe urmă, prezența americană sporită în România și decizia de instalare a scutului antirachetă au fost acceptate de România prin decizii care au fost luate foarte rapid. Celălalt mare obiectiv a fost continuarea modernizării României și au fost o serie de demersuri pe agricultură, pe educație, pe sănătate.
Dar, acum, obiectivul național pe care l-ați menționat îl vedeți continuat de actuala putere?
Eu am spus totdeauna: România nu are nevoie de proiect de țară pentru că îl are pe cel de la 1848 – occidentalizarea țării, proces care n-a fost finalizat, pentru că de fiecare dată contextul istoric ne-a încurcat. E valabilă și azi tema majoră a gândirii politice românești, recuperarea decalajului față de statele occidentale. Deci obiectivul e „o țară ca afară“. Cât timp acest obiectiv nu e realizat, nu ne putem relaxa. Teama mea este ca discuția despre un nou proiect de țară să nu vină cumva să dilueze sau să ne îndepărteze de ceea ce este adevăratul și istoricul proiect de țară al României – România europeană sau occidentală.
Și socotiți că actuala putere continuă acest proiect pro-Occident?
Nu! Procesul de occidentalizare a României s-a oprit în 2012 sau în orice caz a fost puternic încetinit. Din păcate, cei mulți fie nu știu ce vor, fie nu mai vor o Românie occidentală. Pentru că România occidentală aduce niște inconveniente pentru ei – de la mai multă transparență în actul de guvernare până la combaterea corupției. Aici este un blocaj. Dumnezeu să-l ierte, am avut o discuție la un moment dat cu prof. Giurescu la o masă prilejuită de vizita istoricului Fisher-Galați în România și i-am spus: „d-le profesor, nu vedeți că suntem blocați? Cei ca mine vor cât mai multă Europă, dvs. vreți cât mai puțină Europă, ce facem?“. Și răspunsul a fost: „D-le Fota, mai negociem. Mai lăsați dvs., mai lăsăm și noi“. Deci, n-a negat acest conflict, această dispută dialectică între cei care vor cât mai multă Europă în România și cei care consideră că e prea multă Europă în România și mai trebuie salvată identitatea națională.
Ați luat ca punct de referință 2012, anul de când mersul spre Occident s-ar fi oprit. Din cauza suspendării?
Da, suspendarea președintelui Băsescu în 2012 nu a pus în discuție numai procesul de occidentalizare a României. Tot atunci a început procesul puternic de contestare a ideii de șef al statului: președintele, pentru unii, nu mai e șef al statului. Această teză a fost lansată în România încă de la 1859, de la Cuza încoace. E o modalitate hibridă, netransparentă, prin care șeful statului este sabotat. Eu nu spun că lucrurile astea nu pot fi puse în discuție, că nu sunt sacrosancte, dar corect ar fi ca discuția să fie publică, deschisă, asumată. E ca atunci când s-a încercat înlăturarea lui Carol I, care și el insistase pentru modernizarea României.
Care sunt semnele antieuropene pe care le distingeți?
Sunt multe și nu sunt constante. În primul rând, această temă a identității naționale. Teama că, prin integrarea în UE și NATO sau prin globalizare, identitatea națională a României este pusă în discuție. În al doilea rând, vedem acest reviriment al protocronismului, al dacismului, al acestor teorii stupide prin care noi redevenim buricul Europei, teorii fără niciun fel de relevanță practică, nefundamentate științific, dar care prind. Dacă nu mai suntem daco-romani, ci doar daci și deci renunțăm la partea noastră latină, acesta ar putea fi un pas clar pe drumul antioccidental pe care deja au pornit destui.
Coaliția pentru Familie intră tot în această paradigmă antioccidentală?
Absolut. Poate e și îngrijorarea legitimă pentru declinul demografic al României. Dacă ne uităm în istoria României de la 1859 încoace, se vede o anumită recurență în astfel de manifestări antioccidentale. După fiecare moment important, bazat pe colaborarea strânsă cu Occidentul, vedem o recrudescență a naționalismului, a autohtonismului. Eminescu era un antipașoptist pentru că era acea luptă de putere între noua elită politică – burghezia, bancherii, comercianții – și vechea elită, cea care era bazată pe proprietatea pământului, moșierii, și aceștia îl finanțau pe Eminescu să desființeze toate ideile venite dinspre Europa prin pașoptism. În anii de după primul război mondial reușim realizarea României Mari după o strânsă colaborare cu Occidentul. Urmează în perioada interbelică o recrudescență a autohtonismului, a naționalismului, apare Mișcarea Legionară. Apare o contestare a Occidentului, cu teme pe care le auzim și azi: că Vestul ne tratează ca o țară de mâna a doua, că ne ține în genunchi.
Interiul integral AICI
