148674 – 20112017 – Copiii au aceleaşi drepturi ca adulţii sau există şi drepturi specifice lor? Ce spun copiii şi ce fac adulţii în privinţa drepturilor copilului? Copiii cred că ar trebui să aibă dreptul de a fi copii, de a avea educaţie, de a participa, vor ajutor şi sprijin. UNICEF afirmă că „Omenirea este datoare să ofere copilului ce este mai bun din ce are de oferit” şi, pentru a ne reaminti, a declarat 20 noiembrie Ziua Universală a Drepturilor Copilului. Părinții și familiile, profesorii, asistenţii sociali care lucrează cu copiii şi în general orice cetățean responsabil ar trebui să știe de existenţa drepturilor copilului şi să le respecte.
Interesul pentru drepturile copilului a apărut în a doua jumătate a secolului XIX când s-a născut prima mişcare preocupată de dezvoltarea şi protecţia copilului împotriva neglijării, exploatării şi a violenţei.
În Europa s-au deschis şcoli şi instituţii publice de ocrotire sau pentru copii delincvenţi, precum şi tribunale pentru minori.
Ideea drepturilor copilului a captat însă pentru prima dată atenţia lumii după Primul Război Mondial când, în 1924, Liga Naţiunilor a adoptat Declaraţia de la Geneva referitoare la Drepturile Copilului, o serie de prevederi legate de drepturile copilului, elaborate cu un an mai devreme de Eglantyne Jebb, fondatoarea organizaţiei Salvaţi Copiii. Jebb credea că drepturile copilului ar trebui să fie protejate şi aplicate cu precădere, iar documentul său conţinea câteva principii:
Copilul trebuie să dispună de mijloacele necesare pentru dezvoltarea sa normală, materială și spirituală.
Copilul flămând trebuie să fie hrănit, copilul bolnav trebuie să fie îngrijit, copilul cu nevoi speciale trebuie ajutat, copilul delincvent trebuie recuperat, iar orfanul și văduva trebuie protejați.
În vremuri de primejdie, copilul trebuie să primească primul îngrijire.
Copilul trebuie să poată să-şi menţină existenţa şi să fie protejat împotriva oricărei forme de exploatare.
Copilul trebuie educat astfel ca talentele sale să servească semenilor săi.
Aceste idei au fost adoptate de Uniunea Internaţională Salvaţi Copiii la 23 februarie 1923 la Geneva, iar apoi aprobate de Adunarea Generală a Ligii Naţiunilor la 26 noiembrie 1924 cu titlul de Carta Bunăstării Copilului. Declaraţiile nu au fost executorii în dreptul internaţional, ci doar linii de orientare pe care ţările puteau sau nu să le urmeze.
La un an de la înfiinţarea ONU, Adunarea Generală a creat, la data de 11 decembrie 1946, şi organizaţia pentru copii, UNICEF, mandatată să promoveze protecţia drepturilor copiilor şi să contribuie la satisfacerea nevoilor de bază ale acestora şi să mărească posibilităţile copiilor de a-şi valorifica la maxim potenţialul.
Spre sfârşitul anilor ‘60, s-a pus accentul pe ideea drepturilor de participare ale copilului, mai mulţi lideri de opinie susţinând că şi copiii au competenţele necesare pentru a lua decizii în problemele importante din viaţă lor şi că ar trebui lăsaţi să participe la luarea acestor decizii.
Primul pas făcut de UNICEF a fost în 1959 când organizaţia a adoptat principiile Declaraţiei drepturilor copilului.
1979 a fost Anul copilului şi s-a propus că această Declaraţie să devină obligatorie pentru toate statele membre ONU, dar abia după zece ani, la 20 noiembrie 1989, s-a adoptat Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului care defineşte drepturile şi principiile dezvoltării normale a unui copil, adăugând zece principii suplimentare celor cinci principii originale.
Din 2 septembrie 1990 Convenţia a devenit lege internaţională şi a fost ratificată de majoritatea ţărilor din lume, cu excepţia Statelor Unite ale Americii şi a Somaliei. Convenţia a fost asumată şi de România prin adoptarea legii Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile copilului.
Convenția constă din 54 de articole care privesc nevoile de bază ale copiilor de pretutindeni: dreptul la viață, dreptul de a se dezvolta la potențialul maxim, dreptul la protecție față de influențele dăunătoare, abuz și exploatare, precum și dreptul de a participa pe deplin la viața de familie, viața culturală și socială.
Cele patru principii de bază ale Convenției sunt non-discriminarea, devotamentul față de interesul superior al copilului, dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare precum și respectul pentru punctele de vedere ale copilului.
Cum văd copiii drepturile lor? Puţini copii, adolescenţi sau tineri se gândesc la drepturile omului şi nu le asociază cu propria situaţie. Nu se gândesc nici la drepturile specifice copiilor, deşi sunt de părere că majoritatea drepturilor omului i se aplică şi copilului.
Cu toate acestea, din sondajul Eurobarometru privind drepturile copilului comandat de Direcţia Generală Justiţie din cadrul Comisiei Europene în 2011, reiese că tinerii ar trebui să beneficieze în special de dreptul la educaţie, de dreptul de a fi copil şi de a fi exonerat de responsabilităţi, dreptul la joacă, dreptul de a creşte şi dreptul de a se dezvolta.
Tinerii au spus, cu cuvintele lor, că vor libertate de expresie, vor să aibă un adăpost şi hrană, asistenţă medicală, vor o viaţă de familie, să nu fie agresaţi şi ar dori ca adulţii, părinţii sau profesorii, să aibă mai multă încredere în ei şi mai mult respect pentru părerile lor. Şi asta pentru că vor să participe la luarea deciziilor care îi afectează în mod direct, de la opţiunile care privesc şcoala, educaţia, familia care se separă şi până la dreptul de vot.
Ei vorbesc în termeni pozitivi despre libertatea lor relativă în ce priveşte responsabilităţile şi restricţiile pe care le au, despre capacitatea lor de a se distra sau de sprijinul pe care îl primesc şi apreciază oportunităţile pe care le au şi rolul tehnologiilor moderne în viaţă lor.
Nu le place însă că adulţii nu le acordă suficientă încredere, că sunt presaţi în privinţa reuşitei lor în viaţă, nu vor să fie agresaţi fizic sau psihic, ar dori pentru timpul lor liber mai multe activităţi şi vor în general să crească mai repede.
Copiii mai vor ca adultii să respecte libertatea copiilor de a fi copii, de a se juca, de a face sport şi să nu mai fie presaţi în privinţa performanţelor şcolare, nu vor cursuri extraşcolare în detrimentul timpului liber şi vor să petreacă mai mult cu părinţii. Vor să se simtă în siguranţă când sunt îngrijorati şi vor să ştie despre locurile unde pot primi ajutor.
Copiii de pe toate continentele au drepturi oriunde s-ar afla, acasă la părinții naturali, în familii substitutive, în instituții de îngrijire sau la şcoală. Părinții și familiile, profesorii, asistenţii sociali care lucrează cu copiii şi în general orice cetățean responsabil ar trebui să știe de existenţa drepturilor copilului şi să le respecte.
Aproape 170 de milioane de copii din lumea întreagă sunt forţaţi să muncească şi aproape jumătate din ei sunt angajaţi în activităţi periculoase, care le pun în pericol sănătatea, siguranţă şi dezvoltarea morală.
În zeci de ţări din întreagă lume, copiii sunt participanţi direcţi la război. Cu o copilărie refuzată şi adesea supusă unor violenţe îngrozitoare, aproximativ 300.000 de copii servesc drept soldaţi în confruntările militare actuale, începând de la lupta în prima linia a frontului cu mitralierele în mână sau executând acte sinucigaşe, până la misiuni de mesagerie şi spionaj.
Este inacceptabil faptul că încă mai mult de 18.000 de copii sub cinci ani mor în fiecare zi din cauze evitabile, de pneumonie, paludism sau malnutriţie şi sunt necesare progrese mult mai rapide pentru a reduce cauzele mortalităţii infantile.
Încă sunt aproape 200 de milioane de copii care suferă de malnutriţie cronică, peste o sută de milioane de copii sunt supuşi muncilor forţate şi alte cîteva milioane sunt supuşi sclaviei şi violenţei sexuale.
