Sorin Roșca Stănescu
Domnul Klaus Iohannis își pregătește terenul pentru un al doilea mandat. În legătură cu această intenție nu există nici un semn de întrebare. Dar ce șanse are? Este momentul în care putem încerca să punem în balanță atât așii pe care-i are în mânecă, cât și ceea ce îl defavorizează. Să vedem ce iese dintr-o asemenea analiză.
Momentul în care actualul președinte decide că trebuie să înceapă să transpire pentru un al doilea mandat, este bine ales. Îi rămâne suficient timp pentru a valorifica o serie întreagă de atuuri pe care le are dar și pentru a-și corecta erorile. Din această perpectivă, are un avantaj în raport cu oricare alt competitor.
Un al doilea avantaj rezidă în așa numita masă inerțială existentă în politică în general și în politica românească în special. Cetățenii preferă să pună în funcție o persoană cunoscută, care a mai exercitat o dată cele mai înalte atribuțiii și care oferă garanții că poate fi recunoscută ca atare și pe plan extern.
Dincolo de ceea ce numim masă inerțială, un președinte în funcție are indiscutabil o serie de atuuri pentru a influența în interesul său, nu neapărat în mod ilegal, rezultatul alegerilor. Studiourile de televiziune îi sunt deschise, poate să facă în mod elegant publicitate mascată până în toamna lui 2019, deci aproape doi ani de-acum încolo, exercitându-și public toate acele prerogative care îl pot face popular. Va fi primul pe sticlă în raport cu oricine altcineva.
O a patra bilă albă cu care pleacă Iohannis în competiție este imaginea sa internă și externă. În plan intern, el apare ca un lider politic echilibrat, în general neconflictual, care s-a ferit să ocupe în mod agresiv spațiul public. Iar în plan extern, a dat câteva importante lovituri de imagine, prin cele trei întâlniri la vârf de la Washington, Berlin și Paris, ceea ce începe să-i contureze aura unui lider dacă nu internațional, măcar regional. În plus, la fel cum tot printr-un calendar dinainte stabilit, Iohannis a beneficiat de aceste întâlniri aparent spectaculoase, în mod asemănător are șansa de-a deține în calitatea sa de șef de stat, chiar în anul electoral 2019, președinția Consiliului Uniunii Europene. Pentru alegătorii români, acest lucru contează. Este pur și simplu o șansă de care Klaus Iohannis a profitat și urmează să profite în mod onest și fără a-și aroga în mod ostentativ vreun merit. Aceasta îl transformă în beneficiar al unei simpatii publice.
România este un stat santinelă. Plasat în centrul frontului de Est al NATO și unul dintre cele mai importante puncte strategice americane din regiune. Derapajele Turciei, îndepăraterea vizibilă a regimului Erdgan de Uniunea Europeană, de NATO și de Statele Unite se transformă într-un avantaj indirect pentru România, în special în domeniul militar. Ori Klaus Iohannis deține din această perspectivă, în mod constituțional, o funcție de comandă. El este nici mai mult nici mai puțin decât strategul șef al întregii arhitecturi de apărare a României într-un context internațional extrem de complicat. Încrederea românilor în el crește expornențial în aceste condiții. Și, în plus, se poate aștepta să beneficieze, atât cât se poate – și în România se poate – de o susținere puternică în alegeri din partea partenerilor noștri euro-atlantici.
Aceste patru atuuri ale lui Klaus Iohannis sunt însă contrabalansate de numeroase efecte negative și perverse rezultate din propria administrație. Și contraperformanțele lui Iohannis, care se transformă în handicapuri electorale, sunt la fel de consistente. Despre acestea, într-o analiză viitoare.
FB: Care sunt principalele patru atuuri ale lui Klaus Iohannis în cursa electorală pentru obținerea celui de-a doilea mandat? O cursă în care, pentru moment, aleargă singur. – http://www.corectnews.com/politics/goana-dup-doilea-mandat
