Sorin Roșca Stănescu – 145190 – 10042017 – Știe cineva care sunt prioritățile militare ale României? Iată o bună întrebare. Dacă autoritățile statului român au un răspuns, atunci el trebuie cunoscut de toată lumea. Dacă nu există un asemenea răspuns, atunci ne aflăm în pericol. Chiar și în timp de pace. Pentru că planeta dă în clocot. Și nu este deloc exclus ca primul cutremur să aibă loc chiar în această regiune. De unde vin pericolele potențiale? Cum le putem face față?
În timpul campaniei electorale prezidențiale, Klaus Iohannis, care avea să devină președinte, ne-a spus, celor care colaboram pentru elaborarea strategiei de apărare în varianta candidatului PNL, că, dacă simplificăm lucrurile, vom ajunge la concluzia că România, dat fiind statul ei euroatlantic, trebuie să se conformeze, din punct de vedere strategic, obiectivelor celor două organisme internaționale. O logică simplă. Și în principiu corectă. Cu o singură observație însă. NATO, ca și Uniunea Europeană, elaborează strategii de ansamblu. Prima ține cont de obiectivele globale ale celei mai puternice alianțe militare și politice din istoria lumii, iar ce de-a doua, Uniunea Europeană, de țintele mari, în special la nivel continental și, eventual, în proximitatea Europei. Ce înseamnă asta?
Înseamnă că nici NATO și nici UE nu vor elabora vreodată ținte specifice, ca un supliment la strategiile proprii. Strategii dedicate unui stat de frontieră care poate fi văzut și ca avanpost al unei ofensive, dar și ca stat de sacrificiu. Până la urmă, nimeni nu ne face strategia de apărare. Dacă vrem să ne apărăm, ne-o facem singuri. Cu mintea și cu mâna noastră. Evident, respectând acordurile pe care le avem.
De aici încolo este obligatoriu să începem prin a răspunde la o întrebare, și ea simplă în esența ei. Cine ne poate ataca? Care este riscul maxim la care putem fi supuși? Riscul terorismului? Sau riscul unui atac dinspre est? Care nu poate veni decât, mai devreme sau mai târziu, din direcția Federație Ruse. La cele două întrebări de mai sus, dacă suntem raționali, răspunsul nu poate fi decât unul singur. Apărându-ne în plan terorist, trebuie să fim conștienți de faptul că principalul pericol potențial pentru securitatea României îl constituie, așa cum a fost în ultimele sute de ani, expansionismul rusesc. Faptul că facem parte din cea mai puternică alianță militară, NATO, nu înseamnă nicidecum că România este automat apărată în fața pericolului unei lovituri de tip preventiv sau punitiv sau că, în perspectivă, nu persistă pericolul dezmembrării acestui stat.
De altfel, înaintea articolului 5 din Tratatul Nord Atlantic, care obligă toate statele membre să răspundă unei agresiuni îndreptate împotriva unuia dintre acestea, există articolul 4, care obligă statul agresat să se apere cât de cât hotărât și convingător. Dispune România, în prezent, de o asemenea capacitate de apărare?
Răspunsul la această întrebare este negativ. România nu se poate apăra prin mijloace clasice în față unui ipotetic atac rusesc. România nu se poate apăra astăzi, cum nu s-a putut apăra nici în trecutul mai îndepărtat, prin mijloace clasice. Pentru că oricât investim din Produsul Intern Brut în dezvoltarea capacității de apărare, nu ne putem opune nici măcar formal Federației Ruse. Nici într-un război aerian și nici într-un război terestru. Cât privește un eventual război maritim, nici măcar nu se pune problema. Dar atunci cum ne-am putea apăra?
Singura modalitate este așa-numitul război neconvențional. Rezistența. Războiul de partizani. Războiul de gherilă. Inclusiv războiul de gherilă urbană. Și singurul aliniament în care o țară cu capacitate redusă, cum este România, poate profita de uriașul avantaj geografic și poate rezistă, devenind eventual inexpugnabilă, este aliniamentul Munților Carpați.
Să ne înțelegem bine, apărarea are, dintr-o anumită perspectivă, două dimensiuni. Este vorba de apărarea reală împotriva unei agresiuni reale, dar este de asemenea vorba și despre apărarea ipotetică, în perspectiva unei agresiuni ipotetice. Elveția este un stat extrem de mic din Europa, dar care, beneficiind de avantajul geografiei, a elaborat o strategie de apărare care o face, dacă nu inexpugnabilă, dacă nu de neînvins, cu certitudine de temut pentru orice agresor. Care, în final, ar pierde mult mai mult decât ar avea de câștigat atacând și încercând să cucerească Elveția.
Ei bine, noi am neglijat cu desăvârșire, în ultimii 27 de ani, această strategie de apărare. Unde sunt Vânătorii noștri de munte? Unde este armata noastră de diversiune? Acestor două întrebări li se pot adaugă multe altele.
Esențial este că avem nevoie de o strategie proprie de apărare, integrată strategiei NATO și UE și care să vizeze strict nu numai interesul colectiv, ci și interesul național. Această strategie, care ar trebui cunoscută și împărtășită de cetățenii României, lipsește cu desăvârșire.
Este jobul președintelui Klaus Iohannis să întreprindă demersurile necesare pentru a stabili priorități clare legate de strategia de apărare. Nu este suficient să cheltuiești 2% din Produsul Intern Brut, important și chiar esențial este să știi pe ce și cum anume să îi cheltuiești. – Sursa: CorectNews – http://www.corectnews.com/politics/romania-pericol-timp-de-pace
