145351 – 22072016 – Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis, zilele trecute, printr-o hotărîre definitivă, că ”împărţirea costurilor între acţionari şi deţinătorii de obligaţiuni reprezintă o precondiţie pentru aprobarea, de către Comisia Europeană, a ajutorului de stat pentru o bancă aflată într-o situaţie dificilă şi nu contravine legislaţiei comunitare”. ”Ce înseamnă asta, pe românește? Să presupunem că o bancă oarecare, ca urmare a unor operațiuni neperformante, de regulă a unor escrocherii, e în pericol de faliment. În capitalismul clasic, de până la Marea Criză, într-o asemenea situație, falimentul însemna, pe scurt, că bancherii pierdeau tot ce aveau, iar deponenții fie își pierdeau și ei depunerile, fie își recuperau, eventual, o mică parte din acestea, în urma lichidării activelor băncii. În modelul european postbelic, pentru a se evita intrarea într-o spirală de criză, Statul intervine împrumutând banca. Bancherii nu pierd, dar sunt puși sub control și trebuie să ramburseze împrumutul de stat într-o perioadă de timp. În fine, depozitele sunt garantate, cel puțin în zona deponenților mici și mijlocii. Deși imperfect, un asemenea model asigură echilibrul economic, stabilitatea financiar-bancară și pacea socială. Recenta decizie a CJUE ne aduce, aparent, în zona capitalismului clasic. De ce aparent? Pentru că, spun adepții neoliberalismului, în zilele noastre, băncile, mai precis anumite bănci, au devenit prea mari ca să mai dea faliment. Sunt bănci internaționale, cu operațiuni în toată lumea, iar un faliment ar antrena o reacție în lanț cu consecințe inimaginabile. Aceste bănci trebuie, deci, să fie salvate cu orice preț! Dar prețul este triplu! Pe de o parte, pierd toți depunătorii, întrucât în gaura neagră a falimentului sunt aruncați prima dată banii din depozite. În al doilea rând, prin împrumutul acordat de stat, se aruncă în gaura neagră și banii contribuabililor. În al treilea rând, bancherii nu doar că nu pierd nimic, nu doar că nu sunt sancționați, dar nu mai sunt nici măcar controlați. După cum se vede, în acest model, unele bănci mari se urcă deasupra statului și implicit deasupra cetățenilor. Recenta decizie a CJUE acordă acestor bănci mari, focare de escrocherii, exact un statut de entități intangibile. Consecințele deciziei CJUE sunt extrem de grave.
Mai întâi, această decizie este un atac direct la proprietate, așadar la un principiu fundamental al statului de drept. Pe cale de consecință, este afectată siguranța financiară a tuturor cetățenilor Europei și, implicit, și a românilor. În al doilea rând, măsura va distruge, lent, clasa mijlocie, prin sărăcirea acelor depunători care furnizează grosul depozitelor mici și mijlocii. Să subliniem că, după Al Doilea Război Mondial, tocmai întărirea clasei mijlocii a adus Occidentului dinamism economic, echilibru social și o prosperitate fără precedent. În al treilea rând, decizia CJUE este încă un cui bătut în sicriul statului național, care, lipsit de suveranitate, devine vasalul instituțiilor europene supranaționale și al intereselor marii oligarhii bancare internaționale. Oare asta își doresc cetățenii României și ai Europei? Își doresc, oare, să-și piardă într-o clipă banii strânși cu trudă, uneori de-a lungul unei vieți? Își doresc, oare, o societate sărăcită, abrutizată, în care vecinii și frații se bat între ei pentru un colț de pâine? Își doresc, oare, un stat slab, restrâns la funcția de a-i apăra pe cei bogați? Viitorul arată sumbru! Ca să nu ajungem în acest viitor, trebuie să luăm atitudine. Trebuie ca vocea și acțiunile noastre să fie ferme și categorice! Nu băncile trebuie apărate, ci cetățenii! Nu oligarhia trebuie protejată, ci clasa mijlocie! Nu Comisia Europeană trebuie să decidă, ci statul național!”, atenționează Europarlamentarul Laurențiu Rebega, vicepreședinte al Grupului Europa Națiunilor și Libertății. – PROMPT MEDIA
