SORIN ROSCA STANESCU
Este un uriaş scandal. Nu un uriaş eveniment. Totul a fost generat de inculparea lui Ludovic Orban. Şi trimiterea PNL în colţul ringului. În ultima secundă, liberalii, într-o criză incredibilă de personalităţi, sunt nevoiţi să-şi desemneze un candidat pentru cea mai importantă ţintă a alegerilor locale. Primăria Generală a Capitalei. Vine, dimineaţa, venerabilul Mircea Ionescu Quintus şi face un enunţ cardinal. Cum că PNL este un partid mult prea puternic şi mult prea mare şi mult prea serios pentru a desemna un candidat din afara formaţiunii politice. Câteva ore mai târziu, este nominalizat drept candidat un independent. În persoana lui Marian Munteanu. Mulţi, extrem de mulţi afirmă că aceasta este bomba pe colivă PNL.
A treia soluţie găsită de PNL pentru cea mai importantă ţintă a alegerilor locale, Primăria Generală a Capitalei, este liderul Pieţii Universităţii. Cel care, în 1990, a reprezentat, în mod indiscutabil, societatea civilă. Cel mai important oponent de atunci, din afara partidelor politice, al Partidului Comunist Român şi al scursurilor acestuia, transfigurate în aşa-zisa noua clasă politică. Victima minerilor. Liderul studenţilor anticomunişti. Şi patrioţi. Marian Munteanu, după ce a fost schingiuit de mineri, maltratat şi arestat de procurorii României postdecembriste, a fost, într-un târziu, cusut, bandajat şi pus în libertate. După care, pentru cei care nu-l cunosc, traseul său a fost total obscur.
Specialist în etnografie, un universitar pur-sânge, un filosof care îşi trage sorgintea de la Magul nostru din Păltiniş, Marian Munteanu nu a mai apărut pe radar decât într-un episod nefericit. Atunci când Virgil Măgureanu şi-a făcut partid. Şi s-a gândit că ar putea propune şi un candidat prezidenţial. Ei bine, Virgil Măgureanu a testat “terenul” cu ajutorul lui Marian Munteanu, în postura de prezumtiv candidat şi utilizându-l pe Dick Morris, cel mai important mercenar electoral din lume, al acelui moment. Dick Morris a venit în România şi a făcut măsurători. Reţeta Măgureanu – Marian Munteanu era toxică. Cel puţin aşa a rezultat din cercetările de piaţă. Iar Marian Munteanu nu a mai candidat. În schimb, eu, în calitate de prieten al său, m-am ales cu rezultatele cercetării de piaţă. Şi am aflat cum stăm.
A fost anul în care PRM-ul, în urmă cu câteva zile, îngropat definitiv, urma să devină a doua forţă politică în România. Avea din ce în ce mai mulţi adepţi tineri şi un număr impresionant de mare de intelectuali. Beneficiind de cercetările de piaţă ale lui Dick Morris, am scris mai multe editoriale deştepte. Prin care am anunţat lucruri importante care urmau să se întâmple în România. Şi care s-au confirmat. Corneliu Vadim Tudor a ajuns în finală cu Ion Iliescu. Partidul său avea un sfert dintre parlamentarii din România. A fost singurul triumf al naţionalismului din ultimii 26 de ani.
Despre Marian Munteanu s-a vorbit puţin în acest sfert de secol. Cu excepţia acelui teribil an, 1990, când s-a vorbit mult. Extrem de mult. Şi când în Washington am văzut pe pereţi afişe cu trupul său flagelat de mineri. Mai pot să depun mărturie că importante autorităţi ale Statelor Unite, în 1990, s-au oferit să finanţeze o pregătire şi probabil o upgradare politică a lui Marian Munteanu, undeva pe malurile Potomacului. Şi, cel puţin în acel an, el a refuzat.
Mai pot să depun mărturie că Marian Munteanu a fost ales primul preşedinte al Alianţei Civice. Şi, nici după o oră, el a declinat această onoare. Chiar în timpul unei conferinţe de presă. Şi, în fine, mai pot să depun mărturie că, în timpul Convenţiei Democratice aflată la putere, Marian Munteanu a sesizat inconsistenţa societăţii civile din România. Şi că a încercat, este adevărat, pe hârtie, câteva proiecte pentru a o revitaliza. Şi cam asta este tot.
Acum, ce avem? Avem un mare Partid Naţional Liberal aflat într-o criză acută de personalităţi credibile. Al doilea partid al României, într-o derivă colosală. Şi totodată, ultimul partid istoric, încă nedistrus de către comunişti. Şi acest partid se află în pragul unor alegeri cruciale. Locale şi parlamentare. După ce a reuşit uluitoarea performanţă de a instala un preşedinte. Un preşedinte care nu prea este legat de PNL. Un preşedinte, la rândul său, extras din altă parte decât din substanţa liberală. Şi iată că, aflat în această criză, cu doi candidaţi aruncaţi peste bord, Buşoi şi Orban, PNL recurge la soluţia extremă.
Soluţia extremă se numeşte Marian Munteanu. Un personaj pe cât de carismatic, pe atât de controversat. Adulat de prieteni. Urat în forţă de neprieteni. În mod cert, un anticomunist. In mod cert, un patriot. În mod cert, un naţionalist. Şi, în mod cert, un om din afara Partidului Naţional Liberal.
Din această perspectivă şi din multe altele pe care le voi dezvolta în viitor, Marian Munteanu nu este o bomboană pe colivă. El este o bombă pe colivă. Dacă cumva este adevărat. Dacă cumva nu vom fi siliţi, în curând, să vorbim despre disoluţia PNL.
