EDITORIAL SORIN ROSCA STANESCU
142983 – 10032016 – Este oficial. Odată cu publicarea motivării Curţii Constituţionale, binomul SRI-DNA este spart. Se deschid bune premise pentru ca raporturile dintre cele două instituţii să devină pur instituţionale. Şi nu de subordonare. Dar, decizia CCR are şi alte conotaţii. Printre altele, una extrem de importantă. Ea se referă la blocarea sau diminuarea traficului ilegal cu informaţii obţinute în baza interceptărilor. Ce înseamnă asta?
Pe bani publici, pe foarte mulţi bani publici, până în prezent, un număr uriaş de cetăţeni ai României au fost interceptaţi. Telefonic, ambiental sau electronic. Volumul de informaţii obţinute astfel este uriaş şi, în mod inevitabil, nu se referă exclusiv, şi nici măcar prioritar, la săvârşirea unor infracţiuni.
Aflăm cu stupoare că numai dotarea Serviciului Român de Informaţii pentru acest uriaş volum de interceptări s-a ridicat la un miliard de euro. O afirmă, cu subiect şi predicat, actualul ministru al Justiţiei, Raluca Prună, dar şi un fost ministru al Justiţiei, Monica Macovei. Mai aflăm, cu aceeaşi stupoare, că în această impresionantă maşinărie sunt angrenaţi peste o mie de specialişti. Cu lefuri mai mult sau mai puţin babane. Bugetul de cheltuieli curente şi bugetul de salarii se adaugă, lunar, acestei investiţii de un miliard de euro. Sarcina pe care o suportă populaţia este şi ea pe măsură. Astfel, înţelegem de ce, în România, spionajul intern este de şase ori mai bine finanţat decât spionajul extern. În timp ce, în orice stat de drept din Europa, raportul este invers.
În mod normal, SRI ar trebui să se ocupe, în conformitate cu legile în vigoare, de spioni, de trădători, de terorişti şi de câteva alte categorii strict limitate de infracţiuni, care aduc o atingere gravă securităţii naţionale. Dar nici în ceea ce priveşte categoriile amintite, SRI nu este îndreptăţit, prin lege, să facă anchete penale. El doar procură informaţii şi face sinteze pe care, în final, le pune la dispoziţia procurorilor, care ei fac anchetele penale în baza cărora Justiţia se poate pronunţă.
Ce a făcut SRI, dacă nu ca instituţie, cel puţin la nivel individual, cu multiplele informaţii pe care le-a obţinut despre oameni de afaceri, oameni politici, lideri sindicali, funcţionari publici, reprezentanţi ai unor ONG-uri? Le-a dirijat. Unele, pe bună dreptate, către procurori, atunci când au existat, din interceptări, elemente cu un grad ridicat de probabilitate că s-ar fi săvârşit infracţiuni. Mai interesant este însă ce s-a întâmplat cu aceleaşi tipuri de informaţii, atunci când ele nu au fost prezentate procurorilor. Unde au ajuns ele? Şi în ce scop?
Dar şi mai provocantă este întrebarea: ce s-a întâmplat cu toate celelalte tipuri de informaţii? Cele care nu vizau vreo activitate infracţională. Ci viaţa intimă a unor persoane. Sau starea lor de sănătate. Sau starea lor financiară. Sau situaţia familiar. Sau alte şi alte chestiuni care ţin de intimidate. Ei bine, există suficiente indicii că lucrători SRI au traficat asemenea informaţii, nu numai în interes politic, pentru a le da în cap criticilor instituţiei sau pentru a-şi promova colaboratorii, ci şi, sau, mai ales, în scopul traficării lor contra cost.
Aşadar, pe bani publici, pe foarte mulţi bani publici, au fost făcute interceptări care, în loc să rămână, hai să spunem, un bun public, au fost vândute, devenind un bun privat. Şi astfel, o parte din cheltuielile publice s-au transferat în buzunarul unor persoane, care, deloc întâmplător, sunt lucrători SRI sau intermediari ai acestora.
Există infracţiunea de trafic de arme. Există infracţiunea de trafic de fiinţe umane. Dar şi informaţiile, atunci când sunt folosite în mod ticălos, distrug vieţi. Sau cariere. Sau afaceri. Sau familii. În consecinţă, şi traficarea de tip infracţional a informaţiilor obţinute pe bani publici poate fi şi trebuie pedepsită de lege. La fel cum sunt pedepsiţi sau ar trebui să fie cei care au preluat, pe nimic, în mod de multe ori ostil, societăţi comerciale aparţinând statului român şi, fără niciun fel de transpiraţie, le-au transferat în propriul portofel, care s-a umflat peste măsură. Cu informaţia se întâmplă acelaşi lucru. Şi la o scară la fel de mare. În plus, informaţia, uneori, ucide mai rapid şi mai nemilos decât corupţia. Dar, de fapt, despre corupţie vorbim şi aici.
