EDITORIAL SORIN ROSCA STANESCU
141488 – 07122015 –
Evident, nu în sensul naţionalismului şovin. Ultima redută este Biserica Ortodoxă Română. Restul a fost pulverizat. Naţiunea română stă pe un scaun cu un singur picior. Este adevărat, extrem de solid. Dar iată că şi împotriva Bisericii Ortodoxe Române s-au dezlănţuit forţe mai mult sau mai puţin oculte. Va rezista ea oare? Biserica Ortodoxă Română a fost prinsă în războiul geopolitic. Şi nu mă refer aici la războiul pe fond anti-terorist. Şi nici măcar la confruntarea, latentă sau agresivă, dintre creştinism şi islamism. Încercarea prin care trece Biserica noastră are la origine alţi vectori. De tip european. Şi poate de tip euro-atlantic. Succesul sau insuccesul ofensivei în plină desfăşurare va însemna destructurarea, într-o formă sau alta, a naţiunii română, sau dimpotrivă. Încă o probă a rezistenţei sale miraculoase, într-o istorie pe cât de îndelungată, pe atât de zbuciumată, şi poate chiar un semnal al consolidării. Pentru că ultima redută este şi cea mai bine apărată.
În definitiv, pe ce se sprijină un stat suveran? Care este chintesenţa unei naţiuni? Evident, este vorba de acelaşi popor majoritar, aceeaşi limba şi aceeaşi cultură. Dar asta înseamnă doar premiza. Naţiunea, patria, în înţelesul ei cel mai larg şi mai nobil, presupune existenţa unor instituţii consolidate. Şi care funcţionează în interesul poporului pe care îl reprezintă. Aici nu este vorba doar de cele trei puteri în stat, care ar trebui să funcţioneze independent şi să se controleze reciproc. Aici nu este vorba doar de Parlament, de Executiv – înţelegând prin Executiv atât Guvernul, cât şi Preşedinţia – şi de puterea judecătorească. Înţelegând prin puterea judecătorească magistraţii, dar nu şi procurorii. Aici, când vorbim despre naţiune, despre patrie, despre suveranitate suntem siliţi să ne referim la ansamblul instituţiilor care asamblate îi asigura întreaga arhitectură. Şi despre instituţii este vorba?
Prima ar fi Armata. Până în urmă cu câţiva ani, după biserică, armata se bucură, în România, de cea mai multe credibilitate. Poate că ea mai beneficiază şi acum de credibilitate. Dar a devenit o fantomă a ceea ce era. În teatrele de război în care armata română este prezentă, se afirmă, şi pe bună dreptate, că ea este alcătuită din profesionişti. Ceea ce nu se spune aproape niciodată este că armata, numericeşte, este disproporţionat de mică faţă de suprafaţă şi populaţia statului pe care trebuie să le apere şi ţinând cont de poziţia geopolitică extrem de precară pe care o are România. Nu se spune cinstit şi răspicat, la nivel oficial, că oştirea este slab echipată şi precar înarmată. Nu se recunoaşte deschis faptul că, în mod deliberat, întreaga industrie de apărare a fost distrusă şi, dintr-un stat plasat pe primele locuri în lume în exportul de arme – situaţie care asigura zeci de mii de locuri de muncă şi sume consistente atrase la buget – România a ajuns să importe până şi praful de puşcă. Dacă, Doamne fereşte, suntem atacaţi, într-o bună zi, de Federaţia Rusă, ce vor face statele NATO admiţând că ele nu vor găsi vreun subterfugiu pentru a nu activă articolul 5? România va fi cucerită în 24 de ore, iar NATO va interveni în circa două săptămâni. Şi ce va face NATO? Va bombarda oraşele României ocupate de ruşi?
O altă instituţie vitală pentru naţiunea română, care a fost culcată, literalmente, la pământ, este presă. Nu mai insist asupra acestui subiect. Situaţia este cunoscută de toată lumea. Aservită cu totul din punct de vedere financiar, presa, în ansamblul ei, nu mai este capabilă să apere, în mod curajos şi demn, societatea.
Parlamentul a fost demonizat, anchetat, încarcerat şi decimat. Nu vom avea un Parlament mai bun nici în viitor. Pentru că, la rândul lor, partidele, în loc să se diferenţieze, au fost făcute de „sistem” să semene tot mai mult unele cu altele.
De aici, avem şi o consecinţă cu care ne-am confruntat foarte de curând. Nici Executivul nu mai este suficient de consistent. Ca să nu mai vorbim despre credibilitatea lui atât de scăzută încât, iată, avem un Guvern pe care nici nu mai ştim cum să-l denumim. De tehnocraţi? De birocraţi? Sau de oameni ai serviciilor? Sau de avarie? Sau un Guvern dronă?
Puterea judecătorească a devenit „câmpul tactic” al procurorilor, care, la rândul lor, nu sunt decât un ”câmp tactic” al serviciilor secrete. Puterea judecătorească, în aceste condiţii, este exclus să mai funcţioneze ca o putere independentă. Iar dovada o avem în structura şi activitatea CSM, precum şi în structura şi activitatea Inspecţiei Judiciare.
Nici sindicatele nu mai sunt ce au fost odată. Ele sunt incapabile să-i reprezinte, în mod corect şi eficient, pe salariaţi. Şi ele au fost decimate sau corupte. Şi ele au fost infiltrate. Şi ele au devenit o simplă butaforie.
Iar despre patronate, ce să mai vorbim? Patronate puternice, fără patroni puternici, nu există. Iar capitaliştii români de marcă aproape nu mai avem.
Iată că, din aproape în aproape, fără a mai trece în revistă şi alte instituţii care mimează doar actul democratic, singurul pilon pe care se mai sprijină naţiunea română este Biserica Ortodoxă. Nu poate fi o simplă întâmplare faptul că, de curând, aceleaşi persoane şi aceleaşi instituţii care au acţionat concertat, în trecut, pentru doborârea, rând pe rând, a instituţiilor naţionale, s-au repezit, acum, hulpave asupra bisericii. Utilizând până şi pârghiile guvernamentale. Va rezista biserica? Eu am speranţa că răspunsul este afirmativ. Va rezista indiferent câte lovituri va primi. Şi cât de puternice vor fi acestea. Dar va fi mult mai puţin eficientă pentru popor.
Voi reveni pentru a analiza motivele care au condus la această realitate a destructurării instituţiilor care susţin naţiunea română şi pentru a analiza resorturile care fac din Biserica Ortodoxă, nu numai ultima redută, ci şi – cred eu – o redută invincibilă.
