EDITORIAL SORIN ROSCA STANESCU
141232 – 19112015 –
Încercarea de a defini, într-un singur mod, natura celui de-Al Treilea Război Mondial, intitulat provizoriu războiul împotriva terorismului, se loveşte mereu de un obstacol. Care nu este o simpla barieră psihologică. A început doar un război împotriva Statului Islamic? Care Stat poate fi localizat în Irak şi Siria, dar care există în forme disimulate în cele mai multe capitale ale lumii, în special, în Europa? Sau în conflagraţie, de-o parte şi de alta, se vor înscrie alte etnităţi statale? Transformându-l într-un război clasic. Este prematur să răspundem, acum, la absolut toate întrebările. Ceea ce însă se prefigurează este că debutul va însemna un tip de conflict mixt. Va fi lovit, într-un fel sau altul, din ce în ce mai semnificativ, Statul Islamic. Pe de altă parte, acesta va riposta, nu acolo unde este lovit, ci acolo unde este disimulat. Şi, astfel, vom avea un război cvazi-generalizat de gherilă urbană.
Să explic afirmaţia de mai sus. Pe teritoriul Statului Islamic, care are pretenţia de a se numi “Noul Califat”, cel nedisimulat, cel localizat în Irak şi Siria, Franţa a fost lăsată cu ochii în soare. Guvernul acestui stat, lovit recent de terorism, a solicitat şi a început să întreprindă în acest sens diligenţele necesare activării Tratatului NATO. Aceasta presupune recunoaşterea existenţei noii etnităţi statale, intitulată Statul Islamic, pentru că numai astfel, articolul 5 din Tratat poate fi pus în operă. Statele nu se pot coaliza într-un război împotriva unei holograme. Ci, doar împotriva unui alt stat. În al doilea rând, solidaritatea în alianţa NATO înseamnă unanimitate. Dar, iată că, Statele Unite au cântărit altfel situaţia.
Statele Unite nu recunosc exista Statului Islamic. Ele au ales, încă din 2001, să intre într-un război pe care l-au denumit asimetric. Un război intitulat contra terorismului, teroriştii fiind trataţi ca nişte răufăcători, ca nişte infractori, dar, în acelaşi timp, Washington-ul admite că, uneori, pentru anihilarea lor, se impune atacarea unor state, sub pretext că acestea îi protejează şi finanţează. Aşa a fost declanşat războiul din Afganistan. Din ambele considerente, şi poate şi din motive de ordin strategic, Washington-ul respinge solicitarea Franţei, neadmiţând un atac la sol împotriva Statului Islamic. Ceea ce aruncă în aer recursul Franţei la prevederile Tratatului Nord-Atlantic.
Această poziţie a Statelor Unite pare a fi motivată de situaţia extrem de complexă din zona vizată a Orientului Apropiat. Acolo, într-un fel sau altul, intervin, în spaţiul conflictual, cel puţin 40 de state ale lumii, care fac parte din alianţe diferite sau nu fac parte din nicio alianţă, cum este, de exemplu, cazul Iranului, care proclamă faptul că nu joacă politic şi militar, nici cu estul, nici cu vestul. Şi care, deţine, de altfel, preşedinţia organizaţiei statelor neangajate. Aglomerarea de trupe de comando, de tot felul de experţi militari, de reprezentanţi ai agenţiilor de informaţii, de echipamente mai mult sau mai puţin sofisticate, de nave de luptă sub diferite pavilioane, într-un teritoriu terestru şi maritim atât de restrâns, transformă zona într-un teribil butoi de pulbere. O acţiune militară la sol, pentru a nu amplifica conflictele latente între diversele state, pentru a nu le transforma într-un conflict militar generalizat, presupune, în mod obligatoriu, parcurgerea mai multor etape diplomatice, cea mai importantă fiind o decizie a Consiliului de Securitate ONU. care nu poate fi luată decât în unanimitate. Iar unanimitatea este, în prezent, imposibil de obţinut. Această realitate este invocata de Statele Unite atunci când, într-un mod elegant, respinge solicitarea Franţei.
Nu trebuie exclusă însă nici o altă ipoteza care, fie ea însăşi a stat la baza decizia Washington-ului, fie este complementară raţionamentului de mai sus. Şi anume că, Statele Unite, din anumite motive strategice, geopolitice, încearcă să mute epicentrul luptei antiteroriste în Europa. Pentru ca, în final, Statele Unite să salveze bătrânul continent, pentru a treia oară.
Ce înseamnă asta? Dacă Statul Islamic va fi doar bombardat şi atâta tot, indiferent de intensitatea bombardamentelor, indiferent de numărul statelor care participă la asemenea operaţii, nu se va putea pune problema învingerii şi cuceririi lui. Nepredându-se, dar fiind, în acelaşi timp, în imposibilitate de a riposta la faţa locului, liderii Statului Islamic vor decide, dacă nu cumva au şi decis, să mute centrul operaţiunilor în Europa. Acolo unde dispun de sute sau poate chiar de mii sau zeci de mii de combatanţi. Cei mai mulţi sunt arabi sau africani. Dar mulţi dintre ei sunt aşa-numiţii “terorişti cu ochii albaştrii”, extrem de greu de identificat, extrem de greu de suprimat, întrucât aceştia sunt, nu numai nativi europeni, ci şi de rasă caucaziană.
Acest Stat Islamic îşi poate activa celulele teroriste din toate cartierele, mai mari sau mai mici, ale principalelor capitale ale Uniunii Europene. Sunt cartiere catalogate, de specialiştii Antitero, drept extrem de periculoase, în număr de peste 1000, pe cuprinsul întregii Europe Occidentale. Dintre acestea, sunt unele care reprezintă adevărate bastioane ale islamismului radical, violent, penetrat de reţelele teroriste şi în care autorităţile statelor respective nici măcar nu mai au acces. Cum ar fi, de pildă, o bună parte din zona musulmană din Bruxelles. Un oraş în pericol ca, într-o bună zi, să cadă, fie şi temporar, în mâinile Statului Islamic.
Cum vor riposta, în aceste condiţii, autorităţile europene? Îşi vor bombarda propriile oraşe? Probabil o asemenea ipoteză va fi exclusă. Nici măcar dronele nu reprezintă o soluţie. Ele ar putea fi, cel mult, parte a soluţiei. Un număr mare de victime printre civilii neînrolaţi şi neangajaţi, sub nicio formă, în activităţi de tip terorist, nu ar face decât să conducă la proliferarea terorismului în inima Europei.
Prima consecinţă şi cea mai importantă este că, dacă se va întâmpla aşa – şi începe să se întâmple sub ochii noştri – atunci vom avea în Europa mai multe focare de război de gherilă urbană. Pentru care forţele militare ale statelor nu prea sunt pregătite. A doua consecinţă este că, atunci când se va pune problema intervenţiei la sol a Statelor Unite, pentru stingerea focarelor de conflict, s-ar putea să asistăm la un eveniment,astăzi greu de conceput. Şi anume la o alianţă Statele Unite – Rusia, pentru o intervenţie militară salvatoare pe teritoriul Uniunii Europene. De ce? Pentru că trupele specializate ale Moscovei sunt aproape şi sunt extrem de bine pregătite pentru un război sângeros de gherilă urbană. Iar Putin este mai dispus decât Administraţia Americană să-şi transforme soldaţii în carne de tun.
Acesta este un scenariu. Plauzibil, oricât de surprinzător sau chiar de şocant pare. Un scenariu care trebuie, în mod raţional, luat în calcul.
