108658 – 13032012 – De la 1 ianuarie 2014 vor înceta restricţiile în privinţa cumpărărilor de terenuri agricole de către non-rezidenţi. În aceste condiţii, se pune problema utilizării scurtului timp rămas pentru consolidarea exploataţiilor agricole autohtone. Ceea ce guvernele nu au fost în stare să realizeze în 22 de ani, o vor face investitotii străini, după 2014. Astfel, orice metodă care duce la consolidarea rapidă a exploataţiilor agricole este bună: reintroducerea sistemului rentelor viagere, prin care persoanele în vârstă care sunt de acord să vândă/să arendeze pământul ce le aparţine, vor primi de la noii arendaşi/proprietari o anumită rentă pe durata vieţii. Acest sistem a funcţionat cu bune rezultate circa patru ani, timp în care aproximativ 80.000 de gospodării l-au utilizat,
după care a fost întrerupt din motive obscure; taxarea penalizatoare a suprafeţelor agricole nelucrate. Astfel, persoanelor fizice deţinătoare ale unor terenuri agricole nelucrate ar trebui să li se aplice impozitul corespunzător terenurilor intravilane cu destinaţia curţi-construcţii. În prezent, acest impozit se aplică doar persoanelor juridice; stimularea pe toate căile a asociaţiilor agricole. Departe de a fi o reminiscenţă comunistă – aşa cum, din păcate, este percepută de majoritatea fermierilor – asocierea producătorilor este poate singurul mod în care aceştia îşi pot creşte productivitatea şi competitivitatea într-o lume dominată de marii producători şi de marile lanţuri comerciale.
Distinct faţă de aceste măsuri de consolidare, ar trebui să avem grijă ca prin măsuri pripite să nu distrugem şi fermele mari cu proprietari autohtoni constituite în timp. Ne referim la propunerea Comisiei Europene, înaintată de comisarul Dacian Cioloş, de plafonare a plăţilor directe către marile exploataţii la 300.000 de euro.
Astăzi, unele mari exploataţii cu proprietari români primesc ca plăţi directe de la Uniunea Europeană 3 – 5 milioane euro, dar aceasta exclusiv datorită suprafeţelor mari, întrucât plata la hectar se situează la acelaşi nivel mediu de 120 – 140 de euro ca şi pentru toţi ceilalţi. Atentie! Aceşti “latifundiari” sunt singurii care au capacitatea financiară de a investi în sisteme de depozitare, în sisteme de irigaţii etc (şi, după cât se pare, chiar o fac).
Aplicarea plafonării sus-amintite şi redistribuirea sumelor către micii fermieri nu ar face decât să frâneze investiţiile în infrastructura agricolă, ştiut fiind că nici bugetul de stat nu are fonduri suficiente pentru aceasta. În plus, ne vom trezi după 2014 întrebându-ne unde sunt marii producători români din agricultură, care să concureze cu noii proprietari străini (după ce îi vom fi distrus prin măsuri nesăbuite).
În esenţă, este nevoie ca discursul economic (despre eficienţă) sa ia locul discursului social (despre echitate) atunci când ne referim la producţia agricolă, iar rezultatul acestei schimbări de paradigmă îl vor constitui apariţia unor exploataţii mai puternice, mai puţine ferme de subzistenţă şi necesitatea sporită de reorientare a multora din locuitorii satelor către activităţi non-agricole.
Investiţii în capitalul uman din zona rurală
– Niciodată în decursul istoriei, elitele din România nu s-au preocupat prea mult de soarta concetăţenilor care au avut ghinionul să se nască şi să traiască în mediul rural. Şi totuşi, înainte de 1989, prin sistemul repartiţiilor obligatorii, satele româneşti beneficiau cel puţin de profesori şi de medici navetişti, iar un număr semnificativ de absolvenţi de liceu din mediul rural intrau la facultate. Astăzi, în urma unor “liberalizări” prost înţelese, satele au rămas fără profesori şi fără medici, iar egalitatea de şanse (inclusiv pentru admiterea în facultate) este doar o vorbă goală. Soluţia pe care o propunem este instituirea unui program numit “Fiii satelor”, prin care facultăţile de stat din domenii prestabilite (universitare, medicale etc.) să aloce zece procente din numărul de locuri disponibile celor mai performanţi absolvenţi de liceu din mediul rural. Aceştia ar fi obligaţi ca, după terminarea studiilor de licenţă să se întoarcă în comuna natală, unde să profeseze o perioadă de minimum 3 – 5 ani, iar neîndeplinirea acestui angajament să conducă la plata de către ei a anilor de şcolarizare. În acest mod satul românesc s-ar putea repopula cu specialişti intelectuali de care are atâta nevoie.
Separat de aceasta, se pune problema recalificării fermierilor care vor trebui să renunţe la pământ, în urma procesului de consolidare a exploataţiilor agricole. Pentru o parte din ei, care vor rămâne în agricultură ca salariaţi, ar trebui reînfiinţate şcoli profesionale care să îi recalifice în meserii precum cea de tractorist, mecanic, horticultor etc. Pentru alţii, având în vedere inevitabila modernizare a satului românesc, tranziţia ar urma să se facă spre ocupaţii din mica industrie (alimentară, textilă) sau din servicii (transporturi, turism, comerţ). Pentru aceştia ar fi util ca Ministerul Educaţiei şi Cercetării împreună cu Ministerul Muncii să organizeze cursuri de calificare pe specificul noilor meserii solicitate.
Investiţii în infrastructura fizică din zona rurală
– Nici o activitate non-agricolă nu este posibilă atâta timp cât nu există un minimum de infrastructură (apă, canalizare, electricitate, gaze). Orice mică întreprindere, firmă de turism sau magazin din mediul rural necesită dotarea cel puţin cu aceste utilităţi de bază. Problema este cine le finanţează şi – mai ales – în ce ordine de prioritate. Orice finanţare de la buget trebuie să fie însoţită şi condiţionată de un minim de cofinanţare din partea comunităţilor locale. Astfel, primele sate care se vor ridica peste condiţia pur agricolă vor fi cele în care primarii şi cetăţenii vor cădea de acord că trebuie să susţină investiţii în infrastructura care să le dea o şansă de diversificare în activităti non-agricole. La început, astfel de comuniăţi vor fi puţine (poate sub 5 la sută din total). Ulterior, numărul lor va creşte, pe măsură ce efectul de demonstraţie va ajunge să fie cunoscut de satele şi comunele învecinate. În cele din urmă, marea majoritate a comunităţilor locale vor înţelege necesitatea acestor investiţii în infrastructură ca o precondiţie a diversificării activităţilor economice şi a unei dezvoltări rurale durabile.
Primul pas este însă cel mai important: ar trebui ca fondurile bugetare pentru dezvoltare rurală să nu fie alocate în funcţie de coloratura politică, ci în funcţie de dorinţa şi capacitatea comunităţilor locale de a cofinanţa proiectele de infrastructură şi de a le menţine funcţionale printr-un sistem de impozite locale corespunzătoare.
Cele trei provocări menţionate (consolidarea urgentă a exploataţiilor agricole, investiţiile în capitalul uman din zona rurală şi investiţiile în infrastructura fizică din zona rurală) se află într-o strânsă legătură şi inter-condiţionare. Ele trebuie abordate concomitent şi sub o mare presiune de timp, având în vedere liberalizarea pieţei terenurilor agricole de la 1 ianuarie 2014. Amânarea acestei date este iluzorie, deoarece ar presupune renegocierea întregului Tratat de aderare la UE a României. Ca atare, jocurile politicianiste care au dominat timp de 22 de ani deciziile cu privire la zona rurală ar trebui să facă loc, cât mai este timp, unor abordări reponsabile şi profesioniste ale problemelor. – www.promptmedia.ro – sursa – cursdeguvernare.ro
