Bucuresti: Deutsche Welle: Protestele din Romania – consecinta unei guvernari lipsita de legitimitate democratica

107069 – 17012012 –  Manifestaţiile de protest din România, izbucnite ca din senin, par să fie consecinţele unei guvernări care în pofida marilor sale ambiţii a fost lipsită de deplină legitimitate democratică, potrivit Deutsche Welle.

Protestele din ultimile zile nu sunt foarte ample, dar au în schimb o energie şi un aplomb care dezvăluie că manifestanţii se bazează pe susţinerea unui public larg. Cu mulţi ani în urmă în 1990 (pentru că a fost invocată în multe feluri manifestaţia legendară din Piaţa Universităţii), lucrurile  stăteau exact invers. ”Piaţa” adunase foarte mulţi oameni pentru o manifestaţie cu scopuri politice largi, ideale, de viitor. În fiecare seară se adunau zeci de mii de manifestanţi, iar în momentele de vârf la ”kilometrul zero al democraţiei” se găseau în jur de 100 de mii de persoane. ”Piaţa” era, cu toate acestea, izolată aproape ermetic de un cordon psihologic, nevăzut, dar extrem de eficient. Odată depăşit perimetrul manifestaţiei, populaţia Bucureştiului, conservatoare şi ataşată de noul regim FSN, se vădea profund ostilă ”golanilor”.      Acum însă − şi aceasta este caracteristica cea mai importantă a manifestaţiilor − actorii protestelor sunt înconjuraţi de o certă simpatie publică. Ei par să primit un soi de ”delegaţie” din partea unei majorităţi largi. Nici nu există revendicări precise. Ca în multe alte cazuri similare, nemulţumirile sunt extrem de diferite şi uneori fără legătură unele cu altele. Pe alocuri se protestează nu doar ca solidaritate faţă de Raed Arafat, nu doar pentru pensii sau salarii, ci şi împotriva proiectului de la Roşia Montană sau împotriva stilului de a conduce al lui Traian Băsescu sau împotriva altor lucruri nenumite.

Există poate şi o doză de mimetism în aceste izbucniri de stradă. După manifestaţiile din Grecia, după ”Primăvara arabă” sau manifestaţiile londoneze, ele însele lipsite de un resort unic foarte precis, era cumva de aşteptat ca scene asemenătoare de violenţă să se reproducă şi la Bucureşti. Violenţa ”democratică” glorificată pe toate canalele se reproduce inevitabil.

Totuşi dincolo de aceste forme este riscant să continuăm cu analogiile. Protestul politic nu este ceva obişnuit în România aşa cum este la Paris. Societatea românească continuă să fie timorată de ideea de autoritate si individul nu îndrăzneşte de regulă să-şi afirme opiniile sau protestul în forme deschise. Românii pot accepta suferinţe mari fără să se împotrivească, căci de regulă nu au curajul să înfrunte autoritatea unei puteri instituite, iar discursul public este de fapt destul de prudent. E o realitate socială ambivalentă, căci uneori pare cuminţenie, alteori supunere laşă.

Dar atunci când autoritatea puterii dispare, nemulţumirile se dezlănţuie la fel ca în alte societăţi mai expansive şi dezinhibate.

Momentul Arafat a fost cu siguranţă decisiv, căci el a adăugat unor revendicări strict materiale, un mic ingredient ideal, atât cât să ofere tuturor nemulţumirilor pavăză şi cel puţin o aparentă legitimitate. Psihologia contestaţiilor pare foarte complicată şi conţine o surprinzătoare pudoare. Orice protest public − şi s-a văzut acest lucru şi la acţiunile sindicale din anii 90, − avea cap de listă un obiectiv ideal. Abia apoi urmau revendicările reale şi fierbinţi. Dar nu era vorba doar de o viclenie a persuasiunii şi negocerii, ci şi de reticenţa de a afirma deschis un obiectiv ”trivial”. Sunt pesemne trăsăturile remanente ale unei societăţi în care a prevalat până recent discursul idealist. (În felul său şi comunismul a cultivat idealismul scopurilor generale în detrimentul egoismului individual).

Aşadar odată ce lista largă a nemulţumirilor sociale şi-a găsit punctul ideal, protestul s-a declanşat cu atât mai mult cu cât a fost încurajat de toată lumea.

Dar faptul că protestul se bucură de o încurajare atât de largă este deja altceva. Indiferent de calitatea reformelor propuse, Preşedintele a guvernat din 2010 fără o majoritate democratică. În toamna lui 2009 şeful statului a refuzat formarea unui guvern al Opoziţiei, recurgând la o diversiune procedurală. Iar ulterior, după ce a câştigat un nou mandat, a constituit o nouă majoritate prin scindarea Opoziţiei. Guvernul Boc, care a aplicat cele mai dureroase măsuri de austeritate după perioada guvernării CDR, nu a avut niciodată de partea sa o majoritate rezultată din alegeri. Legile majore, care nu aveau susţinere parlamentară, au fost adoptate prin fraudă la vot sau prin angajarea răspunderii. Mijloacele au compromis scopurile, iar stilul guvernării a copleşit problemele de fond. În consecinţă, protestele de acum sunt alimentate direct şi indirect de aceste mari frustrări politice adunate în ultimii ani.

Situaţia de acum, în ciuda unei retorici emotive, (sau a violenţelor de stradă) nu are însă nimic din dramatismul anilor 90. Cu toate acesta situaţia este gravă, căci, în termeni cantitativi, niciodată un preşedinte şi un guvern nu au avut parte de o dezaprobare atât de largă. – www.promptmedia.ro