102478 – 07072011– Bacalaureatul de anul acesta continuă să alimenteze reacţiile cele mai puternice şi mai încărcate de emoţie, dar se ignoră că sentimentul dezastrului ar putea fi doar efectul unei iluzii statistice. Emoţia generală a fost provocată de faptul că pentru prima dată în istoria învăţământului românesc, mai mult de jumătate din candidaţi nu a reuşit să treacă testele naţionale. Dar se ignoră mai ales faptul că în ultimii 20 de ani numărul acelora care absolvesc liceul a crescut foarte mult şi nu datorită demografiei explozive, ci ca urmare a politicilor de unifomizare şi generalizare a învăţământului preuniversitar. Încă din anii ‘80 ai secolului trecut regimul comunist, care căuta în primul rând o soluţie practică pentru şomajul juvenil, a generalizat învăţământul de 10 clase. Regimul Ceauşescu se confrunta în ultimii săi ani cu mari dificultăţi economice
care erau ascunse opiniei publice prin statistici falsificate. În situaţia unei mari producţii industriale pe stoc, şomajul era disimulat prin trimiterea unei părţi din personal în concedii fără plată sau prin reducerea neoficială a salariilor. De exemplu, la
Prin alte măsuri cum ar fi deschiderea marilor şantiere care aveau ca scop şi redistribuirea forţei de muncă excedentare, prelungirea anilor de şcoală a fost una din soluţiile adoptate de regim pentru a face faţă şomajului real tot mai greu de ascuns.
După căderea comunismului soluţia prelungirii generalizate a şcolii a fost păstrată, căci abia de atunci încolo criza economiei planificate avea să-şi manifeste toate urmările negative.
Noul model şcolar a tins apoi să se reproducă – revenirea la situaţia anterioară ar fi însemnat reducerea posturilor de profesori. Profesorii, obligaţi să dea mereu note de trecere au ştiut tot timpul că participă la coruperea educaţiei, dar nu au avut curajul să se împotrivească. Ar fi însemnat să-şi pună în pericol propriile surse de supravieţuire.
În paralel cu aceste evoluţii a apărut însă în societatea românească o nouă tendinţă, una care, paradoxal nu existase în epoca regimului comunist. E vorba de un nou egalitarism, unul nutrit de ideile democratice preluate tale quale şi care a tins să dizolve şi ultimile rămăşiţe ale ideii de merit. Studiile universitare, care mai reprezentau încă în perioada comunistă un liman mai înalt al unei cariere, au devenit accesibile aproape oricui şi fiecare a început să creadă că are dreptul “democratic” la orice distincţie, indiferent de înzestrarea sa personală şi de munca investită. Dacă în Vest, relativismul şi multiculturalismul au căutat să înlocuiască criteriul meritocratic cu cel al non-discriminării, în Estul românesc a apărut un laxism justificat prin denunţarea constrângerilor “totalitare”.
Aşa se face că, sub presiunea puternică a acestor noi mentalităţi, învăţământul liceal s-a extins tot mai mult, nivelând practic liceele tehnice cu cele vocaţionale şi teoretice laolaltă cu acelea care ar putut fi cel mult şcoli profesionale şi practicând o îngăduinţă generalizată. “Fiecare are dreptul la o şansă în viaţă” suna justificarea “moral-democratică” a acestui laxism, care transformase examenele într-o simplă formalitate. Nu poate fi ignorată complicitatea sistemului educaţional care crease o reţea largă de universităţi particulare a cărei clientelă se recruta din rândul bacalaureaţilor.
De aceea se poate presupune că procentele de la examenul de bacalaureat din 2011 exprimă un dezastru pur statistic şi nu unul real, căci dacă învăţământul românesc ar fi fost structurat pe mai multe nivele, cu şcoli profesionale, licee tehnice şi în fine pe ultima treeaptă liceele vocaţionale şi teoretice atunci nu am fi avut un singur bacalaureat, nu am fi avut atât de mulţi candidaţi şi cu necesitate nici procentul de eşec nu ar fi fost atât de copleşitor.
În concluzie, principala lecţie a acestui examen naţional este că învăţământul românesc trebuie să renunţe la uniformizare. (Sursa: Deutsche Welle) – www.promptmedia.ro
