Discursuri despre educaţie de Ziua Educaţiei – 94500 – 05102010 –
SUA – Preşedintele Obama:
„ÎN SECOLUL 21, UNA DINTRE CELE MAI BUNE PROGRAME ANTI-SĂRĂCIE ESTE O LUME A EDUCAŢIEI DE CLASĂ.“ şi „,O NAŢIUNE BINE EDUCATĂ ESTE CHEIA SUCCESULUI ECONOMIC.” „,REDUCEREA OBSTACOLELOR DIN CALEA UNEI BUNE EDUCAŢII ESTE PRIMUL PAS ÎN A AJUTA URMĂTOAREA GENERAŢIE DE AMERICANI PROSPERI.”
Preşedintele Obama a propus o creştere majoră (cu 6%) a finanţării pentru învăţământul primar şi secundar pentru anul următor, unul dintre puţinele domenii care creşte într-un an cu buget auster. Majorarea finanţării în învăţământ se încadrează într-un efort mai larg al administraţiei americane concentrand resursele limitate pe termen lung pentru sănătatea economică a naţiunii prin educaţie.
România – Un om năcăjit:
MOARTEA DOMNULUI TRANDAFIR
Cine nu isi mai aminteste cu drag chipul primului dascal din viata sa?! Eu imi amintesc de parca a fost ieri. Primele emotii, primele litere, primii pasi in afara lumii povestilor in care traisem pana atunci. Era un om in varsta, cu parul putin nins la tample. Parea sobru dar, cu timpul, am aflat ca e un om vesel, radea cu noi mult. In cateva saptamani am incetat sa mai privim scoala ca un inamic al veseliei noastre si veneam la ea cu drag si cu acea curiozitatea copilareasca de a afla ceva nou, de a da un alt inteles lumii in fiecare zi. A fost frumos. Idilic, nu? Probabil ca da, dar era atata liniste si atata frumusete in scoala acelor vremuri. Omul acela minunat de mi-a fost dascal s-a stins din viata asa cum a trait, simplu, frumos, in demnitate si respect, petrecut pe ultimul drum de elevii sai si regretele disparitiei, odata cu el, a unei epoci. Omul a murit, s-a dus din aceasta lume, dar a ramas amintirea lui in sufletul fiecarui elev al sau.
„Ce s-a intamplat insa cu simbolul?” o sa ma intrebati. Eh, dragii mei, simbolul, Dascalul, Domnul Trandafir, se afla intr-o stare foarte grava, plimbat din usa in usa de liderii politici, de liderii sindicali si de tot felul de alti lideri, este abandonat intr-un colt, colbuit ca si cartile pe care le are in biblioteca pe care si-a consumat mare parte din salariu.
De atunci, din vremea amintirilor mele, s-au intamplat mai multe lucruri care au macinat si au imbolnavit personajul nostru.
Minti inguste, traumatizate de incercarile disperate ale dascalilor de a-i invata „buchea” s-au cocotat in functii, unele mult prea mari pt micimea lor sufleteasca. De acolo au inceput sa isi improaste veninul si mizeria in societate. Au vrut sa plateasca celor ce i-au „chinuit” cu „cetirea” si tabla inmultirii, au vrut sa le arate ca au ajuns cineva si fara sa stie carte prea multa. Si au lovit in Domnul Trandafir acolo unde credeau ca o sa il doara cel mai tare: i-au luat banii, i-au luat dreptul la un trai decent material. In mintea lor mica, „banul” reprezenta valoarea suprema.
Dar asta nu l-a descurajat pe Domnul Trandafir. Ii ramasesera copiii, iar cand un scolar din clasa I citea pentru prima data o propozitie, bucuria luminii din ochii acelui copil ii aducea o implinire pe care nici zece salarii de senator nu i-ar fi dat-o. Se mai uita din cand in cand cu nostalgie la elevii sai, ce aveau telefoane mobile mai scumpe decat salariu sau pe trei luni. Suspina si mergea mai departe.
Dar fire albe si riduri ii apareau cu fiecare an, din cauza noilor griji ce se cuibareau in sufletul lui. Acum are mai multe griji: grija facturilor neplatite inca, grija ratei la banca ( a facut un imprumut sa-si tina copilul la facultate), grija zilei de maine.
Si tot nu a renuntat. Pe unde se ducea, se prezenta „Domnul Trandafir” si oamenii il salutau, bucurosi si mandri ca Domnul Trandafir le vorbeste.
Apoi alte vremuri grele si nori negri s-au abatut asupra scolii romanesti. Neputand sa-l ingenuncheze furandu-i banii, „oamenii negri” au incercat alte metode sa-l reduca la tacere, sa ii arate „cine e jupanu”. Au inceput sa spuna ca invatamantul romanesc nu e bun, ca dascalii sunt incompetenti. In loc sa creasca salariile, au scazut standardele de selectie a dascalilor, astfel incat oameni cu aceeasi micime sufleteasca au patruns si in sistemul de elita al societatii romanesti. Si pe acesti indivizi statul si-i numea tot dascali, punandu-i pe aceeasi treapta cu Domnul Trandafir.
In scurt timp, orice politician agramat sau semianalfabet isi facea imagine dand cu noroi in dascali, incercand sa sugereze ca, facand asta, e mai destept ca el, ca Domnul Trandafir.
Cea mai mare dezamagire a Domnului Trandafir a fost insa cand omul in care isi pusese speranta in mai bine, omul pe care l-a invatat sa scrie, sa citeasca, sa fie om, pe care l-a ales sa-i fie presedinte (ce onoare mai mare poate fi pentru un dascal sa isi vada elevul cel mai important om in stat?!) , ei bine, acest om i-a spus in fata intregii natiuni ca „este mediocru”. De s-ar fi deschis pamantul sa-l inghita ar fi fost mai bine, dar nu, nu s-a intamplat nimic si el, Domnul Trandafir, a ramas mut in fata televizorului. Si a ramas asa ore in sir, plangandu-si in pumni si intrebandu-se „De ce? De ce, din toata tara asta, eu sunt incompetentul? Nu i-am invatat tot ce trebuie pentru a fi oameni? Unde am gresit? Unde s-au pierdut pe drumul vietii?”.De atunci, Domnul Trandafir nu a mai fost vazut niciodata zambind.
A inceput sa primeasca lovitura dupa lovitura. Parintii il considera de acum mediocru si nu ii mai raspund la „buna ziua”, copiii au aflat de la parintii lor ca Domnul Trandafir este „mediocru” (chiar daca nu stiu ce inseamna, stiu ca e ceva josnic) si isi bat joc de el in spate, ba, unii mai curajosi, chiar in fata.
Ultima lovitura a primit-o cand scoala din sat a trecut in subordinea primariei. Nemaiavand bani sa faca naveta la scoala, imprumutat deja fiind, s-a dus umil, cu caciula in mana, in biroul primarului. Ii fusese elev, nu avea cum sa nu isi aminteasca stradaniile dascalului sau sa il invete alfabetul. S-a dus sa il roage sa ii deconteze macar naveta pe 2 – 3 luni, ca „uite, e jumatatea anului si nu ni s-a decontat nimic”. Primarul l-a ascultat cu gandul aiurea, venindu-i in minte ca Domnul Trandafir il cam urechia, ba ii mai punea si cate un „patru” pe ici, pe colo. Il asculta pana la sfarsit, mangaind ca un aer tamp statueta-suvenir din ultima sa vacanta din Hawaii, si, cand Domnul Trandafir termina, se lasa pe spate in imensul sau scaun de piele de Spania, trase aer in piept si… incepu sa urle: „Nu v-am zis, ba, ca nu am bani?! Daca nu am, de unde sa va dau, de la mine din buzunar?! Numai dupa cersit umblati! Iesi, ba, afara, pana nu iti trag una!”
A fost ultima data cand Domnul Trandafir a mai vorbit. De atunci vorbesc altii pentru el: ministri, inspectori, lideri sindicali, etc.
Domnul Trandafir zace abandonat intr-un colt al spitalului „Societatea romana”, privind in gol, murmurand cuvinte fara inteles. Stiti ce ar intreba, daca ororile care l-au lovit nu i-ar fi luat glasul: „De ce nu m-au privit in fata cand mi-au luat demnitatea de om? De ce nu m-au privit in fata cand au muscat mana asta, ce i-a invatat literele cu care scriu ei acum legile astea strambe? De ce?”
La Congresul XXXI al AGIRo din 27-31 august 2010:
S-a pomenit la congres de faptul că prea miroase a ’907 şi că atunci învăţătorii au fost cei discutaţi în parlament că ar fi instigat ţăranii să nu mai rabde. Sala i-a aplaudat frenetic pe acei ,,instigatori” şi pe sutele de foşti membri AGIRo pe care comuniştii i-au executat sau aruncat în temniţe pentru instigare. Participanţii au primit o listă a acestor martiri AGIRo între care sunt şi Ion Mihalache- care a fost şi preşedinte al AGIRo şi D.V.Ţoni –cel mai important preşedinte AGIRo din perioada interbelică în speranţa ca această listă să ne folosească de reper celor cu adevarat dascăli sau măcar ca referinţă istorică celorlalţi. Dl învăţător Petrescu a motivat ca multe dintre documentele de arhivă inclusiv carnetul de membru al AGIRo a trebuit să le ascundă şi să le ardă ca să nu fie acuzat de trădare a statului (comunist evident). Cadrele didactice trebuie sa fie mai mult decât ,,salariaţi din sistemul bugetar”, lor le scrie în fişa postului că sunt învăţătorii neamului şi trebuie să deschidă ochii românului fie şi instigându-l atunci când este înfometat sau scos din ţara lui, iar românul nu realizează că asta i se întâmplă.
Educatorii români trebuie să deschidă ochii poporului atunci când statul face derapaje de logică promovând ca în evul mediu ideea că marii potentaţi trebuie susţinuţi prin taxe şi contribuţii ,,de solidaritate” de văduve, lăuze, gravide, nevoiaşi, handicapaţi, pensionari etc. Statele moderne aplică toate o exact invers de politică de solidaritate socială. Doar patronii români la umbra unui salariu minim ridicol de mic impus de stat s-au obişnuit ca din primul an de activitate să aibă şi vilă şi jeep şi cont în străinătate. Doar decizia statului român de impunere a unui salariu minim conform formulei recomandate de UE ar duce la un nivel de viaţă suportabil pentru angajatul român, la creşterea consumului, la venituri mai mari pentru buget. Doar acest salariu minim de 1 000 lei ar duce la creşterea resurselor statului, inclusiv pentru educaţie. Educaţia nu poate supravieţui într-o ţară în care angajaţii nu pot supravieţui din veniturile din muncă. Educaţia nu poate supravieţui într-o ţară din care oamenii sunt sfătuiţi de stat să îşi ia lumea în cap. Restul sunt pe de o parte lozinci şi vaiete sau paleative şi ,,gogoşi” pe de altă parte. – www.promptmedia.ro
