Un tip jovial, cu care poţi sta de vorbă relaxat la o cafea. Un tip care se plimbă la fel de detaşat pe Calea Victoriei şi în Ferentari. Cam asta aşa ar putea fi caracterizat, la o primă vedere, Tudorel Butoi, psihologul care a trimis după gratii sute de ucigaşi feroce. Este doar o primă impresie, pentru că şeful Laboratorului de detecţie psihologică a comportamentului simulat din cadrul Serviciului Criminalistic al Poliţiei Capitalei este un înverşunat vânător de criminali, despre care mărturiseşte că i-a investigat cu ura şi înverşunarea însetatului de justiţie, dar şi animat de curiozitatea ştiinţifică.
PROMPT MEDIA (P.M.) – Ce vă simţiţi mai mult: psiholog sau poliţist?
TUDOREL BUTOI (T.B.) – Întrebarea asta nu mi-a pus-o nimeni, niciodată. Din fericire pentru cariera mea şi pentru tot ceea ce am făcut până acum, mă simt mai mult poliţist. Din fericire.
P.M. – De ce?
T.B. – Pentru că dacă m-aş fi simţit mai mult psiholog, aş fi ieşit un psiholog de catifea, care ar fi încurcat lumea, aşa cum sunt destui încurcă lume prin fel de fel de zone ale vieţii. Dar eu m-am simţit poliţist, mi-am înţeles dezideratele profesiei, am înţeles ce trebuie să fac, am fost un bun executant, un bun coleg şi, pentru a duce la bun sfârşit toate acestea, am apelat la cunoştinţele de psihologie.
P.M. – Cum a fost începutul carierei?
T.B. – Începuturile carierei sunt departe, departe de modul cum s-au finalizat, întrucât nu am visat vreodată că voi ajunge poliţist. Nu am făcut un scop din a ajunge poliţist. Am terminat Facultatea de Psihologie la zi, am terminat şi stagiatura, am făcut şi psihologie clinică vreo patru-cinci ani de zile, până când mi-au bătut în uşă cei din Ministerul de Interne. Aveau o funcţie liberă de psiholog criminalist pe care voiau să o repartizeze pentru detecţia comportamentelor simulate pentru poligraf. Oferta nu numai că mă onora, dar era şi foarte avantajoasă pentru un psiholog aflat cu salteaua prin Bucureşti. M-am dus rapid. Nu am stat prea mult pe gânduri. Acolo am găsit un colectiv de specialişti tineri, fizicieni, chimişti, jurişti, dactiloscopi, balisticieni. Tot ceea ce înseamnă un Institut de Criminalistică, o unitate fanion a Inspectoratului General al Poliţiei.
P.M. – Adeseori vedem la televizor filme poliţiste, în care cazurile sunt rezolvate de psihologi, de psihologi criminalişti. Fac ce fac şi rezolvă cazul. Ce trebuie să facă, aşadar, un psiholog criminalist?
T.B. – În primul rând trebuie să facă detecţia comportamentelor simulate, deci să utilizeze tehnica de detectare a minciunii. În al doilea rând trebuie să interpreteze câmpul faptei în variante care ţin de dinamica derulării unor comportamente umane acolo. Ceea ce criminaliştii italieni numesc scena crimei. Noi, criminaliştii români îi spunem câmpul faptei. Ce s-a întâmplat acolo, să vezi lucrurile în derulare. Să-şi dea seama de profilul de personalitate al făptuitorului, şi de aici intrăm direct în profiler, cine este, amprenta lui psihocomportamentală. Să interpreteze acţiunile respective şi, mai ales, să preîntâmpine următorul pas al criminalului. Acum, ştiind despre ce este vorba, îşi face un cerc de bănuiţi, plasa începe să se strângă. Totul de aşa manieră încât următorul pas să fie contracarat.
P.M. – Ce nu tebuie să facă un psiholog criminalist?
T.B. – Ce nu trebuie să facă…. Să nu-şi piardă cumpătul, adică să-şi păstreze opiniile în zona opiniillor de specialitate cu credibilitate rezonabilă. Indicii orientativi să aibă predicţii de mare suport ştiinţific, dar să nu absolutizeze. Să nu creadă că este Demiurg, pentru că fără ajutorul lui Dumnezeu nu poate să facă nimic. Pe măsură ce se îndepărtează aşa, şi devine un specialist stratosferic, pierde contactele cu ofiţerii din judiciar, cu criminalistica clasică, cu modestia necesară, cu eforturile care se impun, cu ştiinţa de carte şi modernizarea acseteia, va deveni un prostovan care îşi va rupe gâtul repede. Trebuie aşadar să-şi retuşeze permanent caracterul, să-şi controleze temperamentul şi să depună efort sprijinindu-se pe munca colectivă. Este vorba de echipă. Un bun psiholog criminalist trebuie să fie un bun coleg, un bun prieten. Dacă va putea să facă toate astea, îl aşteaptă o răsplată extraordinară. De altminteri, marii specialişti clachează prin caracter. Devin repede atotştiutori, abandonează principiile cartiene ale îndoielii. A te îndoi de ceva înseamnă că îţi rămâne să mai munceşti un pic.
P.M. – Apropo de îndoială. Nu rişti să devii paranoic?
T.B. – Ba da, şi treaba aceasta se poate întâmpla. Dar în ceea ce priveşte psihologia e bine să te îndoieşti de două ori. Dacă în ceea ce priveşte valorificarea unei urme clasice o măsori, o interpretezi, o prelucrezi, o ai sub lupă, sub compas, sub centimetru… Dacă o fotografie îţi materializează aspecte de lungime de distanţă, de mărime, de lungime, o reacţie psihologică are zeci de mii de interpretări. Trebuie să te îndoieşti de fiecare dată dacă interpretarea este cea pe care tu o faci sau poate fi loc de alta. De aici poţi să construieşti edificii care se dărâmă în momentul doi. Pentru treaba aceasta trebuie să te îndoieşti. Din acest motiv spun că trebuie să dai predicţii cu grad de credibilitate rezonabilă. Mai bine indiciile de credibilitate rezonabilă să demonstreze zeci de ani de carieră că mereu ai avut dreptate, decât să emiţi o ipoteză, în psihologie, cu grad de credibilitate certă şi să se demonstreze că este o catastrofă. Încă o dată. În psihologia clinică, în psihologia pedagogică, în psihologia medicală … un strop de apă la un pahar plin, mare lucru nu e. Dar dacă faci în psihologia judiciară sau în psihologia criminalistică trei-patru predicţii proaste, te trimit colegii la plimbare, să mănânci vată pe băţ în Cişmigiu. Pentru că predicţia psihologului criminalist se valorifică şi se verifică în momentele imediat următoare. Trebuie să găseşti la el acasă probele – cămaşa plină de sângele victimei, cuţitul corp delict, să meargă să-mi arate unde a îngropat mortul. Dacă astea nu sunt posibile, înseamnă că eu nu reuşesc să fac coroborarea clasică şi am rămas cu o predicţie aiurea. Dau la o parte faptul că echipele judiciare cu care lucrezi aduc ele adevăratul autor. Dacă ai facut o eroare judiciară la adresa unui om nevinovat îţi demonstrezi impotenţa profesională. Faci două, trei astfel de greşeli şi duma se duce. Dacă ai greşit în mod repetat în psihologia criminalistică nu mai vine nimeni la tine!
P.M. – Vorbiţi cu pasiune despre meseria Dvs. Cu siguranţă aţi contribuit la rezolvarea a zeci de cazuri, fiecare cu gradul lui de dificultate. Există unul care să vă fi impresionat în mod deosebit?
T.B. – Dumnezeu a avut grijă de mine şi mi-a dat un caz de am rămas mut. Cu ani în urmă, prin 1984-1985, în Polivalentă au avut loc două omoruri în interval de o lună şi jumătate. Cam prin februarie. Prima victimă a fost unchiul poloiştilor Slăveni. A fost omorât cu o lovitură puternică cu o bară de 22 în cap, i s-au luat căciula, cojocul şi două sifoane. La o lună, o lună şi ceva, în aceeaşi zonă, alt omor, tot cu lovituri din spate şi tot aşa, i s-a luat portofelul şi cam aşa ceva. Cazul respectiv a rămas cu autor necunoscut. Până în anul 2000. În 2000 a avut loc o tentativă de omor prin Buftea. O încăierare într-un bar, la o cârciumă… Un tânăr, care de acum avea 30 de ani, i-a spintecat burta cuiva. S-au luat primele măsuri de ajutor, omul a fost salvat. Celălat a fost trimis în judecată pentru tentativă de omor. Cum avea nişte semnalmente corespunzătoare altor tentative de acolo, l-au adus la detector la Poliţia Capitalei, să-l testez dacă are legătură şi cu restul tâlhăriilor, atacurilor. În momentul în care a ajuns înăuntru l-am invitat să ia loc, am început să stau de vorbă cu el. Din vorbă în vorbă ce-mi spune: Domnule, eu trebuia să vin aici în urmă cu 15 ani pentru că am omorât doi oameni. Trebuia să vin la dumneata, dar nu m-au mai adus că au zis că sunt beat. Ce se întâmplat: făcându-se razii şi percheziţii în zonă, au ajuns şi la un bloc în construcţie din Polivalentă unde bărbatul ăsta se aciuise. Când a auzit câinii şi echipele care scotoceau, a luat nişte votcă, a băut, dar s-a şi stropit pe îmbrăcăminte. S-a luat legătura şi cu mine, la Capitală. Hai că ţi-l aducem şi noi pe ăsta. Da e minor. Până la urmă a aflat că împlinise 18 ani. Bă da-i mangă. Las că-l aduceţi dimineaţă….Până la urmă i-au dat drumul în timpul nopţii pentru că nu aveau probe. El a spus că-i de prin Moldova, că dormea şi el pe-acolo că nu avea unde să doarmă. Nu au avut cu ce să-l agaţe … I-au dat drumul. Acum, omul ăsta a venit nedeterminat de nimic şi, din prima, iar când a văzut atmosfera din laborator mi-a spus Domnule, eu trebuia să mă întâlnesc cu dumneata acum câteva zeci de ani că am omoât doi oameni. Să vezi belea. Nu mai izbuteam să-i probăm faptele. Tot Dumnezeu … Eu rămăsesem printre puţinii care am lucrat la caz şi care mai rămăsesem în Poliţie – mulţi plecaseră la pensie sau cu ordonanţa … Îmi aduceam aminte perfect pentru că eu am fost prieten cu fraţii Slăvei şi aş fi fost mândru să ajut la rezolvarea cazului. Ştiam tot ce se furase, aşa că ştiam amănunte ale cazului pe care doar criminalul le mai ştia. Cazul ăsta m-a impresionat foarte mult. Ce mi-a spus când l-am întrebat ce anume l-a determinat să recunoască, după atâţi ani, cele două crime? Dorinţa să-mi găsesc liniştea. Dumneata nu vezi că am pe dracu în mine. Scot cuţitul, cum beau puţin, cum sar la scandal. Eu tot acolo voi ajunge, sunt predestinat. De unde ştii asta? De la biserică. Mă duc la biserică, mă rog, dar văd că rătăcesc tot pe drumurile astea ale violenţei. A fost o mărturisire extraordinară, cu atât mai mult cu cât venea de la un om care nu ştiu dacă avea opt clase. Erau frământările lui sufleteşti, dorinţa de a se duce la biserică, de a se mărturisi …
P.M. – În astfel de momente nu sunteţi tentat să interveniţi ca psiholog, să-l ajutaţi …
T.B. – Nu mai este treaba mea. Prea multe petece am pus eu Poliţiei cu psihologia mea. Eu am fost şi negociator pentru cei care se caţără pe macarale, care cereau butelii. Observaţia este extraordinară. Hai să facem şi un compartiment de intervenţie psihologică. Nu eu, care testez şi am altă treabă, să mă ocup şi de asta. Este nevoie de apariţia compartimentului de psihologie victimală. Acum m-am apucat de consilierea psihologică şi a membrilor lor de familie. Este o chestie extraordinară. Ăştia sunt oameni diferiţi, pe compartimente diferite. Înţeleg această nevoie, dar tot eu? Trebuie să umble Ministerul de Interne la bani şi să ceară bani pentru asta. Să valorifice aceste zone – protecţia psihogică a cadrelor, protecţia psihologică a victimelor, sihologia relaţiilor.
P.M. – Ce s-a întâmplat cu el?
T.B. – S-a făcut o sunare din goarnă, au venit ofiţerii care au lucrat la caz şi am găsit lucrările, le-am repus pe rol şi a luat 20 şi ceva de ani de puşcărie.
P.M. – Aţi spus la început că aţi fost luat pentru poligraf. În rezolvarea cazurilor cât aţi lucrat cu poligraful şi cât aţi lucrat cu mintea Dvs? S-a spus în mai multe rânduri că poligraful poate fi minţit.
T.B. – În ceea ce mă priveşte, pot să spun că peste 70% din cazuri le-am lucrat prin intuiţie personală. Poligrafului i-aş recunoaşte 30% din cazuri.
P.M. – Aţi avut cazuri în care poligraful a fost păcălit?
T.B. – Da, am şi eu 7 cazuri. Dar m-au salvat colegii mei, care au avut şi ei intuiţiile lor.
P.M. – Cum se păcăleşte poligraful?
T.B. – Asta este o întrebare la care nu vă răspund. Pentru asta staţi de vorbă cu alţii, nu cu mine. Ne ajunge câte chestiuni de contracarare a eforturilor lor de a ne păcăli avem de preîntâmpinat. Cui ar servi una ca asta? Faptul că este un indice de credibilitate rezonabilă, este pentru cititor un indice că şi poligraful poate să greşească. Poate să greşească din cauza tehnicii, poate să greşească din cauza expertului, poate să greşească din cauza subiectului, poate să greşească din cauza nepriceperii de a realiza cele mai interesante pregătiri psihologice. Atât.
P.M. – Se spune că în majoritatea cazurilor infractorii primari nu păcălesc poligraful. Dvs. aţi avut astfel de cazuri?
T.B. – Nu. Eu am şapte erori la patru-cinci ani distanţă. Toate îmi aparţin mie. I-am subapreciat.
P.M. – I-aţi sfătui pe tinerii psihologi să se orienteze către această zonă a investigaţiilor, să devină psihologi criminalişti?
T.B. – Numai asta i-aş sfătui. Psihologia se face pe principii, pe sfaturi, pe consiliere, pe zbateri, cu rezultat probabil, improbabil, cu rezultat care se proiectează în timp. Nu au rezultatul imediat, cum îl are cel care bate un cui sau care rezolvă o ecuaţie matematică. Psihologul face predicţii. Un psiholog criminalist chiar are rezultatul imediat. Cu asta şi verticalitatea profesională, este hrănit şi orgoliul personal, este recunoscut ca profesionist, îşi dă seama că este util.
(Interviu realizat de Antuanela Roşioru, PROMPT MEDIA)
